La 90 de ani, în timp ce mulți oameni își măsoară zilele în pastile și analize medicale, Amalia Susana Tușa își măsoară viața în cursuri, examene și trepte urcate. Zilnic.
„La 90 de ani urc 65 de trepte ca să rămân în picioare”, spune cu un zâmbet cald, care nu trădează nici suferințele, nici nedreptățile prin care a trecut.
Este studentă în ultimul an la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și, oficial, cea mai vârstnică studentă din România. Își pregătește lucrarea de licență, merge la cursuri printre tineri care i-ar putea fi strănepoți și vorbește despre viață cu o seninătate rară.
a participat, în exclusivitate, la un curs al nonagenarei a cărei poveste începe cu mult înainte de facultate.
O familie credincioasă, lovită de istorie
S-a născut la Cluj, într-o familie cu rădăcini adânci în credință. Străbunicul ei a fost preot, iar tatăl cânta duminica la strană, având o voce frumoasă. Rugăciunea făcea parte firesc din viața lor.
Tatăl lucra în domeniul administrativ și era un om respectat în comunitate. După instaurarea regimului comunist, a fost însă condamnat politic și închis. Din acel moment, familia a fost pusă sub stigmat.
„Am fost crescuți în bună-cuviință și respect. Tata ne-a învățat să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate”, își amintește ea.
Mama a fost stâlpul casei. O femeie hotărâtă, luptătoare, care nu a acceptat niciodată verdictul altora atunci când era vorba despre copilul ei.
Copilul pentru care medicii nu mai aveau speranță
La trei ani, într-o călătorie, a făcut encefalită și a paralizat pe jumătate de corp. Medicii nu le-au dat părinților mari speranțe. „Nu are rost”, ar fi fost concluzia.
Mama ei nu a acceptat verdictul. De două ori pe zi îi făcea exerciții, îi masa mâinile și picioarele, încerca orice. Tatăl, prin relațiile pe care le avea, a reușit să aducă materiale medicale din străinătate. După luni de efort, copilul a început să-și revină.
Boala i-a afectat centrul vorbirii și al scrisului.
„Vorbesc un pic mai rar, scriu mai încet. Nu m-am plâns. Am învățat să mă descurc”, explică pentruSusana Tușa. Dar nu a considerat niciodată asta o povară.
Scoasă din examen: „Am plâns cu disperare”
A terminat liceul cu media generală 10 și visa să urmeze Facultatea de Drept. În anul 1949, în plin examen de admitere, profesorul supraveghetor a chemat-o afară din sală. Acolo i s-a spus că este fiică de „dușman al poporului”. Tatăl ei fusese condamnat politic.
„Am plâns cu disperare până acasă și nu știam ce pot face”, își amintește.
Într-o singură zi, visul unei cariere universitare s-a năruit. A vrut să încerce la Litere, pentru că iubea literatura, dar contextul vremii era dur, repartiții forțate în zone izolate, departe de familie. Avea deja un copil. A ales siguranța lui.
S-a căsătorit, a muncit în domeniul tehnic și administrativ, a crescut un fiu. A trecut printr-un mariaj dificil și printr-un divorț într-o perioadă în care o femeie despărțită era judecată aspru. Nu vorbește cu resentiment. Doar cu realism.
Viața Amaliei a fost marcată și de pierderea singurului ei frate care a murit la un an după explozia de la Cernobîl.
„A fost o durere pe care am simțit-o toată viața, dar m-a învățat să prețuiesc fiecare clipă și fiecare persoană dragă”, spune Amalia.
Decizia de la 87 de ani: „Am venit, am dat examen și am reușit”
După zeci de ani, viața i-a oferit o a doua șansă. Membră de aproape trei decenii într-o asociație de seniori, unde a făcut literatură, teatru, dans și pictură, a fost întrebată dacă nu ar vrea să se înscrie la facultate, în urma unui proiect comun.
„În ziua aceea am venit, am dat examen și am reușit. E o plăcere teribilă!”, povestește.
A ales Teologia, un domeniu apropiat sufletului ei. Prima zi de curs a fost emoționantă.
„Erau copii veseli, gălăgioși. Se uitau la mine curioși pentru că nu știau în ce calitate sunt acolo, dar am mers la ei și le-am spus că sunt colega lor”, a declarat doamna Tușa.
Nu i-a fost teamă de diferența de vârstă. A făcut fotografii cu colegii, a glumit cu ei, i-a încurajat.
„Eu iubesc tinerii. Îmi place să fiu în mijlocul lor. Mulți au venit să-mi ceară să facem poze pentru a le trimite părinților. Normal că am răspuns cu cel mai mare drag”, a adăugat femeia.
Rezultatele? Medii peste 8 și 9. În ciuda dificultăților de exprimare orală, nu a cerut tratament preferențial.
„Răspund cum pot. Nu mă inspir din nimic. Este greu comparativ cu cineva care primește examenul scris, dar tot reușesc să mă descurc”, a declarat femeia.
Licența despre Lia și Rahela, o alegere personală
Pentru lucrarea de licență a ales relația dintre Lia și Rahela, soțiile lui Iacob. O temă despre rivalitate, suferință și destin.
„Oarecum inspirată din viața mea”, spune cu discreție.
Viața personală i-a adus trădări și momente grele, dar nu le-a lăsat să o definească. Crede că încercările apropie omul de Dumnezeu și îl întăresc.
„Dumnezeu nu îți dă mai mult decât poți duce”, concluzionează femeia.
„Ieșiți din farmacie și din spital!”
La 90 de ani, dansează, își organizează aniversările cu familia, cu prietenele, cu profesorii. Râde mult și glumește.
Refuză să transforme bătrânețea într-o listă de afecțiuni. Crede că voința trebuie alimentată zilnic. Că psihicul este esențial. Că bătrânețea poate fi frumoasă, dacă alegi să rămâi activ.
„Când ne întâlnim cu prietenii, unii încep cu ce medicamente ai luat, la ce doctor ai fost. Le spun ieșiți din farmacie și din spital! Aici am venit să ne bucurăm, lăsați grijile acasă pentru că la finalul zilei toți avem probleme. dar viața e frumoasă, trebuie trăită, dar trebuie să știm cum”, ne-a declarat doamna Tușa.
Credința care o ține în picioare
S-a mutat într-un apartament de pe Calea Florești și a fost întrebată dacă nu îi este urât singură.
Studenta spune că simte permanent protecția divină
„Eu niciodată nu sunt singură. Dumnezeu își ține mâna deasupra capului meu. Și când mă lasă să cad, mă lasă să cad mai finuț”, povestește femeia.
Nu cere decât un lucru: „Să pot umbla, să nu fiu imobilizată.”
A trecut și printr-un accident vascular, chiar înaintea unui examen. A mers totuși să îl susțină. Pentru ea, fiecare obstacol este o probă de rezistență.
Când este întrebată dacă va urma un masterat, râde. Profesorii o încurajează. Fiul îi spune, în glumă, să trăiască până la 100 de ani, așa cum a făcut mama ei.
„Diploma o să-mi dea un loc mai bun sus”, spune cu umor doamna Tușa.
Dar dincolo de glume, mesajul ei este simplu și puternic și anume să nu renunți și să nu te lași învins de etichete, de regimuri, de boli sau de vârstă.