„Pot să zic că m-am obișnuit deja și când merg în Ucraina, eu vreau să mă întorc aici, în România”. Aceasta este concluzia la care a ajuns Natalia Mitiaieva, după patru ani de la invazia sângeroasă din 2022.
În acești ani, Natalia a învățat limba română, și-a construit practic o nouă viață de la zero în orașul Tulcea și nu este sigură dacă se va întoarce vreodată în Ucraina – nu doar pentru că îi este greu să-și recunoască țara natală, ci și pentru că îi este teamă pentru siguranța fiului ei Vladislav, în vârstă de 16 ani, care și-a petrecut toată adolescența în România și vrea să se întoarcă acasă cu orice preț, chiar dacă în doi ani va fi eligibil pentru înrolare.
În cuvintele Nataliei, povestea ei și a fiului său a avut un început tipic pentru o familie care trăia în unul dintre primele mari orașe ucrainene care au fost atacate de forțele rusești. Trăiau împreună cu tatăl lui Vladislav în casa lor din Nicolaev, în sudul Ucrainei.
Au fost luați prin surprindere și, în primele zile, au preferat să aștepte, în speranța că luptele “se vor încheia repede”. După câteva zile de atacuri, însă, când soldații ruși au ajuns la o aruncătură de băț de cartierul lor, și-au părăsit casa și au stat câteva zile în apartamentul unui prieten de familie, într-o zonă mai sigură a orașului.
Acesta este momentul în care Natalia a realizat că Vladislav, care avea doar 12 ani la acea vreme și se îmbolnăvise din cauza stresului, nu poate face față invaziei, în special în condițiile în care, la scurt timp după ce au plecat de acasă, din clădire “au mai rămas doar pereții” – nu mai aveau încălzire, apă curentă, lumină sau geamuri. Natalia știe aceste lucruri de la tatăl lui Vladislav, care a rămas în Ucraina, pentru că ea și fiul ei nu au mai vizitat locuința abandonată înainte de a părăsi țara.
“Totul a fost gratis” – drumul până în România
Au mers cu autobuzul până la Odesa, după care au luat trenul până la orașul port Izmail, de unde au luat un bac până la Isaccea. Odată ajunși în România, au primit un ajutor considerabil de la voluntari.
Amintim că Niculițel a devenit o destinație extrem de importantă pentru refugiați în primele luni de război, pentru că mii de ucraineni au intrat în țară cu bacul, prin vama Isaccea, iar sediul protoieriei Niculițel i-a găzduit pe mulți dintre cei care au ales să rămână în Tulcea.
După o scurtă ședere în Tulcea, Natalia și fiul ei au petrecut o lună și jumătate în Cluj-Napoca, dar s-au întors în Dobrogea când nu au mai putut găsi cazare altundeva.
Pentru primele câteva luni, “totul a fost gratis”. Natalia s-a bazat în principal pe programul 50/20, prin care guvernul României a decontat milioane de euro pentru cazarea și masa refugiaților ucraineni la începutul războiului, și pe ajutorul organizațiilor umanitare din Tulcea.
Natalia a descoperit rapid, însă, că are un avantaj semnificativ față de mulți alți refugiați: În Nicolaev, avea propria ei afacere, ca tehnician în manichiură-pedichiură, genul de muncă despre care știa că poată fi practicată aproape oriunde, dar pentru asta avea nevoie de clientelă – în mod deosebit, cliente românce, cu care încă nu putea comunica.
Teama că nu va reuși să învețe limba română și speranța că războiul se va termina curând au ținut-o în loc o vreme, însă, încetul cu încetul, a început să participe la cursuri de limbă organizate pentru refugiați și să-și caute clientela. Cu expertiza adusă din Ucraina și cu recomandări primite de la alte femei din comunitatea ucraineană, Natalia a început să lucreze și a intrat, treptat, într-o rutină normală.
Băiatul care trăiește în România doar fizic
Acum, femeia se declară mulțumită de situația sa. Ea și Vladislav locuiesc într-un apartament închiriat în Tulcea cu banii pe care îi câștigă pe cont propriu și nu mai depind de ajutorul comunității.
Pe de altă parte, pentru Vladislav, care avea doar 12 ani când a început conflictul, procesul integrării a fost unul mult mai dificil: adolescentul a intrat în clasa a X-a și face încă școala online din proprie inițiativă, deși ar fi avut opțiunea de a merge la o școală românească. Nu a învățat limba română la fel de bine ca mama sa și nu și-a făcut prieteni români.
În mare măsură, Natalia atribuie această reticență “vârstei interesante” a lui Vladislav și influenței tatălui său, care i-a indus ideea că “se va termina războiul, te întorci acasă și gata”.
Dar războiul a ajuns să pară interminabil pentru Natalia, care s-a despărțit de tatăl lui Vladislav din cauza acestei diferențe de opinie, despre care femeia insistă că “nu este nimic deosebit” – tatăl lui Vladislav a continuat să insiste ca familia lui să revină acasă, însă Natalia a simțit că nu poate să riște siguranța lui Vladislav și a început, în timp, să se obișnuiască în România.
Cei doi soți au pierdut legătura, iar una dintre cele mai mari provocări descrise de Natalia este gestionarea impasului în care se află Vladislav, care nu mai este copilul de 12 ani cu care a plecat în fugă din Ucraina:
După impunerea legii marțiale în Ucraina, la începutul războiului, bărbaților cu vârsta între 18 și 60 de ani le-a fost interzis să părăsească țara, cu câteva excepții notabile (răniți, bărbați cu trei sau mai mulți copii, etc). Aceste restricții au fost relaxate abia în august 2025, când li s-a permis să plece și bărbaților cu vârsta de până la 22 de ani, amintește The Kyiv Indepdendent . Cu toate acestea, restricțiile ar putea fi oricând înăsprite.
“Țara noastră era frumoasă…”
Dincolo de problema siguranței, Natalia a mai identificat un motiv pentru care revenirea în țară este dificilă. Pe scurt, Ucraina de azi “este altă țară”. Ea a făcut mai multe vizite în Ucraina după ce s-a stabilit în Tulcea, dar relatează că fiecare vizită devine din ce în ce mai dificilă, în principal din cauza distrugerilor și a neajunsurilor materiale.
Femeia recunoaște că are și momente în care îi este dor de casă, dar nu își pune mari speranțe în faptul că o va revedea curând.
În acest context, întrebată dacă ar vrea să rămână în România pe termen lung, răspunsul Nataliei este unul simplu: Deși această decizie nu depinde în totalitate de ea, pentru că permisele de ședere pe care le-au obținut sunt valabile până în 2027, își dorește să rămână în țara noastră: “Dacă România spune <
Editare: Andreea Pavel