Sfântul Paisie s-a născut în 21 decembrie 1772, în orașul Poltava, din Ucraina de astăzi, în vremea aceea făcând parte din Imperiul țarist. A fost al unsprezecelea copil dintre cei doisprezece câți a avut familia preotului Ivan și a soției sale Irina. La botez a primit numele de Piotr (Petru). Încă din copilărie a simțit chemarea către o viață de rugăciune. Rămânând orfan de tată, între anii 1735-1739, a fost trimis de mama sa, să studieze la Academia duhovnicească din Kiev, întemeiată de Sfântul Ierarh Petru Movilă, însă a simțit că învățătura teologică scolastică nu era suficientă și nu îl împlinește sufletește, fără o trăire duhovnicească, de aceea, a părăsit Academia și a viețuit pe la mai multe mănăstiri din Rusia, în căutarea unui povățuitor duhovnicesc. La mănăstirea Medvedovski a fost tuns rasofor, luând numele de Platon. Dezamăgit și de viața monastică din Imperiul țarist, a venit în Țările Române în anul 1743, unde l-a cunoscut pe Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, care era îndrumătorul duhovnicesc al schiturilor Dălhăuți și Trăisteni din Moldova și Cârnul din Țara Românească. În anul 1746, pe când avea 24 de ani, a plecat în Sfântul Munte Athos, locul unde tradiția isihastă era încă vie. Aici a descoperit scrierile duhovnicești ale Sfinților Părinți, a început să le copieze și să le traducă din limba greacă veche în limba slavonă pentru că era convins că fără hrana duhovnicească a Sfinților Părinți, monahismul își pierde esența, iar viața creștină în general se secătuiește, se ofilește și se transformă într-o viață bazată doar pe obiceiuri și reguli exterioare și pe ritualuri fără substanță și trăire. În Sfântul Munte a fost călugărit în anul 1750 de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, care i-a dat numele de Paisie. În anul 1758 a fost hirotonit preot (ieromonah). După șaptesprezece ani, în anul 1763 revine în spațiul românesc, fiind primit cu brațele deschise de către mitropolitul Moldovei, Gavriil Callimachi, fratele domnitorului Grigore Callimachi, care îi încredințează conducerea mănăstirii Dragomirna. În mănăstirea Dragomirna a primit „schima mare”, cea de-a treia și cea mai desăvârșită treaptă a profesiunii monahale, după tradiția bizantină, fără a i se mai schimba numele. Obștea cu care a venit din Sfântul Munte număra 64 de frați, dar în scurt timp numărul lor a crescut la 350. După ocuparea părții de nord a Moldovei de către Imperiul habsburgic, în anul 1775, Sfântul Paisie împreună cu obștea sa, a fost nevoit să părăsească Dragomirna și să se stabilească la mănăstirea Secu, pentru ca peste patru ani să se mute la Neamț, cea mai mare și celebră mănăstire a Moldovei, la porunca domnitorului Constantin Moruzi. Aici, sub îndrumarea sa, comunitatea monahală a ajuns la peste 700 de viețuitori. A păstorit în calitate de stareț ambele mănăstiri: Neamț și Secu, timp de 15 ani. Aceasta a fost ultima etapă a vieții marelui stareț, care a avut influența cea mai mare, în care dus la maturitate activitatea sa literar-duhovnicească. Astfel, Neamțul acelui timp devenise centrul monahismului ortodox, școală de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox.
Rânduiala monastică paisiană se caracteriza prin ascultare, viață chinovială riguroasă, muncă, rugăciune și studiu. Cuviosul Paisie a reușit să creeze un mediu în care monahii de diferite naționalități (preponderent români și slavi) trăiau într-o armonie exemplară. Cea mai importantă lucrare a Sfântului Paisie a fost reintroducerea isihasmului în viața mănăstirească. El a restituit monahismului răsăritean practica rugăciunii neîncetate cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, însoțită de o profundă conștiință a smereniei și a nevoinței ascetice. Totodată, Sfântul Paisie a întemeiat o veritabilă „școală de traducători”. Două echipe de traducători și copiști, avându-l în frunte pe Sfântul Paisie, au lucrat neîncetat la revizuirea și traducerea în slavonă și română a scrierilor patristice, în special filocalice. Aceste traduceri au pregătit apariția Filocaliei, atât în spațiul slav, cât și în cel românesc infl uențându-l pe Sfântul Nicodim Aghioritul și, peste secole, pe Sfântul Dumitru Stăniloae. Prin aceste traduceri, Sfântul Paisie nu doar a reînviat tradiția filocalică, ci a făcut-o accesibilă majorității lumii ortodoxe. Ucenicii săi, educați în duhul ascultării și al rugăciunii inimii, au dus mai departe rânduiala sa în toate țările ortodoxe de primprejur. În Rusia, Sfântul Paisie este considerat unul dintre întemeietorii tradiției „stareților” – acei mari părinți duhovnicești de la Optina, dar și din alte părți, între care strălucește Sfântul Serafim de Sarov. În spațiul românesc lucrarea paisiană a rodit în secolul al XIX-lea prin Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești, prin Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul de la Cernica și Căldărușani, care i-au fost ucenici direcți Sfântului Paisie, de asemenea prin mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, prin Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica și prin Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, iar în secolul al XX-lea prin Sfinții Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria, care au transmis mai departe acea respirație duhovnicească izvorâtă din Filocalie.
Sfântul Paisie Velicicovschi a trecut la cele veșnice în 15 noiembrie 1794, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Neamț. Biserica Ortodoxă Română i-a recunoscut sfințenia vieții și ortodoxia învățăturii, canonizându-l în anul 1988. Ce putem învăța și noi de la Sfântul Paisie Velicicovschi? Să prețuim citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, să iubim rugăciunea, să trăim în smerenie, ascultare de părintele nostru duhovnicesc și în iubire frățească. Viața și lucrarea Sfântului Paisie sunt o dovadă că, atunci când omul Îl caută cu sete și sinceritate pe Dumnezeu și se smerește deplin, harul dumnezeiesc îl înalță și îl face lumină pentru întreaga lume.