Istoricul Pompiliu Teodor a fost un „lord” al universității clujene, a cărui alură de dandy britanic completa o fațetă aparte a corpului profesoral, prezentată și completată de academicianul Camil Mureșanu. În anii studenției mele, de la începutul anilor 1990, Pompiliu Teodor a fost figura emblematică și factotum al Facultății de Istorie de la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Îmbrăcat mereu elegant, cu sacouri scumpe, Pompiliu Teodor impunea prin prezență de spirit și discurs academic. Avea un limbaj istoriografic care ne depășea pe noi, tinerii studenți. Cursurile și cărțile sale trebuiau citite adesea cu dicționarul pentru a le înțelege ce vrea să spună istoricul. Era o personalitate paideică, cu vocație de profesor ex cathedra. Limbajul său istoriografic, fermecător și elitist a fost unic în epocă. În privința limbajului istoriografic original, l-a urmat istoricul Doru Radosav, care i-a fost discipol. Pe băncile facultății în 1991 asistam la duelul a două școli istoriografice românești privind istoria scrisului istoric: cea de la Cluj, reprezentată de Pompiliu Teodor, și cea de la Iași, catalizată de Vasile Cristian, care era în vogă în acei ani. Deși aveam ca bibliografie „Istoriografia generală” (1976) a lui Vasile Cristian la seminar, dacă la examen citam din aceasta și nu din „Evoluția gândirii românești” riscam să fim depunctați.
Pompiliu Teodor s-a născut la 19 iulie 1930, în comuna Ilia, județul Hunedoara. La facultate se zvonea că profesorul se trăgea dintr-o familie de anticomuniști. Viitorul istoric a urmat liceul la Deva (1941–1949) și Facultatea de Istorie la Cluj (1950–1954). Și-a continuat specializarea la Universitatea din Viena (1968–1969) și în 1970 a susținut teza de doctoratdespre „Samuil Micu istoric”. A fost cercetător la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj (1955–1963), apoi la Institutul de Istorie și Arheologie al Academiei Române din Cluj (1963–1966). A predat la Universitatea din Cluj ca lector (1966–1970), conferențiar (1970–1977) și profesor (din 1977), conducând Catedra de Istorie Medievală și Istoriografie (1973–1977; 1990–2001). A fost, de asemenea, visiting professor la University of Illinois, SUA (1972–1973), și director al Institutului de Istorie Central-Europeană (din 1993). Specialist în istoria secolului al XVIII-lea central-european, în istoria istoriografiei și a vieții religioase, Pompiliu Teodor a publicat numeroase cărți și studii, între care: „Ideea de unitate politică la români” (1968), „Evoluția gândirii istorice românești” (1970), ”Fragmentarium iluminist” (în colaborare, 1972), „Avram Iancu în memorialistică” (1972) , „Interferențe iluministe europene” (1984). ”Enlightenment and Romanian Society (în colaborare), Cluj, (1980); ”David Prodan – Puterea modelului”, (în colaborare, 1995), ”Istoria României”, Editura Enciclopedica (în colaborare), (1998), ”Sub semnul iluminismului. Samuil Micu”, (2000), ”Istoria istoriografiei universale, Cluj” (2000). A coordonat volume colective și a colaborat la lucrări de prestigiu, fiind și editor-șef al revistei ”Colloquia. Journal of Central European History”. A coordonat lucrările ”Stat. Națiune. Societate. Interpretări istorice” (1982), ”Răscoala lui Horea” (1984) și ”Studii și interpretări istorice” (1984). A colaborat la o carte fundamentală în epoca comunistă ”Gh. I. Brătianu. Confluențe istoriografice românești și europene” (1988), precum și la studiul ”Revoluția franceză și românii” (în limba franceză, 1989). De amintit este și lucrarea ”Cu fața la vânt”, apărută postum la Cluj-Napoca, în 2011. Este o lucrare cu caracter memorialistic. Volumul de 374 de pagini oferă o perspectivă personală asupra parcursului autorului ca profesor și istoric. Dezvăluie lucruri inedite din culisele istoriografiei noastre.
Pompiliu Teodor a deținut funcții în organizații științifice: vicepreședinte al Comisiei de Istoria Relațiilor Internaționale a Comitetului Internațional de Studii Istorice (din 1995), președinte al Comisiei Mixte de Istorie Româno-Slovacă a Academiei Române și al Asociației Istoricilor din Transilvania și Banat. A fost membru corespondent al Academiei Române din 13 noiembrie 1990. A decedat devreme la 7 septembrie 2001, la Cluj-Napoca, la o vârstă în care istoricii își scriu marile opere. A fost o personalitate academică și culturală proeminentă, distinsă prin modul exemplar în care și-a asumat condiția de dascăl și intelectual. Deschizător de drumuri în domenii precum istoria ideilor, iluminismul românesc, istoria istoriografiei și istoria bisericii, Pompiliu Teodor a excelat și prin proiectele instituționale dedicate modernizării Universității Babeș-Bolyai. După 1989 a fondat Catedra de Istorie Medievală și Istoriografie, Institutul de Istorie Central-Europeană, Institutul de Studii Iudaice și revista ”Colloquia”, a relansat specializarea Istoria Artei și, ca membru corespondent al Academiei Române (din 1990), a inițiat Comisia Istorică Mixtă Româno-Slovacă. Împreună cu Doru Radosav, directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, a înființat în 1997 Institutul de Istorie Orală. Profesorul dr. Pompiliu Teodor când a fost omagiat la 60 de ani era prezentat de istoricul Alexandru-Florin Platon în revista ”Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza” (1990) ca un istoric clujean de primă mână, specialist în iluminismul transilvănean și în legăturile culturale europene ale secolului XVIII. Se arăta că profesorul ”a susținut continuitatea influențelor iluministe până în epoca pașoptistă, reexaminând cronologia și legătura Iluminism — Romantism și subliniind rolul ideii naționale. A demonstrat influența Iluminismului asupra generației pașoptiste și a inventariat/publicat documente ale revoluției din 1848”. A studiat personalități și tradiții intelectuale clujene (Prodan, Dragomir, Daicoviciu, Lupaș etc.) și figuri naționale (de ex. Avram Iancu). ”Lucrarea „Evoluția gândirii istorice românești” rămâne un reper pentru istoria istoriografiei și pentru predarea universitară” în opinia istoricului ieșean. Se sublina în viziunea istoricului Alexandru-Florin Platon că Pompiliu Teodor prin metoda sa, comparatistă, integrează istoria ideilor cu istoria socială și culturală, cu accent pe mentalități, ideologii și receptare, apropiată de direcțiile europene (Annales, istoria mentalităților). Ca profesor, ”el a creat o școală la Cluj, a inițiat cursuri și programe, a format generații de istorici, a fost prolific publicist și promotor al dialogului cultural internațional și al modernizării limbajului și metodelor istorice. Pompiliu Teodor a readus în prim-plan problema națională și continuitatea tradițiilor în spațiul românesc și a contribuit substanțial la integrarea istoriografiei românești în conversația științifică europeană.”
Aș putea scrie o carte despre profesorul Pompiliu Teodor, pe care l-am admirat din anul I, când l-am cunoscut ca student al facultății de istorie, la începutul anilor ’90. Nu am fost printre studenții săi preferați, pentru că toată viața mea nu mi-a plăcut să fiu lingușitor sau să fac anticameră, dar l-am apreciat ca dascăl și istoric fără îndoială. Deja în 1990, Pompiliu Teodor era adevăratul stăpân și factotum al Universității „Babeș-Bolyai”, și îl manevra pe Andrei Marga cu subtilitate, dar și cu voință de fier. Ca dascăl, era un titan, care ne-a deschis orizonturi noi, folosind un limbaj inedit și modern pentru înțelegerea mersului timpului istoric. În jurul său se învârteau toți tinerii istorici și studenți care doreau să obțină un post râvnit la universitate sau la institutul de istorie. Și, sincer, i-a ajutat pe mulți, unii chiar cu burse în străinătate. Pe la colțuri, cu teamă, unii studenți invidioși, care nu erau în grațiile maestrului, îl criticau susținând că ar fi fost apropiat de un serviciu extern. Nu m-a interesat și nu am crezut zvonul. Cert este că, alături de Doru Radosav, a fost unul dintre cei mai valoroși și curajoși profesori în abordarea tematicilor istoriografice. Uneori era ranchiunos și știu că nu-i plăcea la cursul de istoriografie să i se citeze din bibliografie texte despre cursul lui Lucian Boia din anii ’70. Era o concurență academică care te putea costa pierderea unui examen. Din punct de vedere metodologic, Pompiliu Teodor era la un nivel istoriografic superior față de eseistul bucureștean Lucian Boia. Cărțile sale despre iluminism și evoluția gândirii istoriografice românești sunt și astăzi, la 40 de ani de la publicare, cele mai complexe și complete. Deși nu am fost studentul său preferat, avea totuși o simpatie discretă față de spiritul meu rebel și independent. Nu m-a iertat în anul II că am ieșit dintr-un curs al său — deși mă postasem lângă ușă — pentru a rezolva o problemă personală. A întrebat în sală numele celui care plecase și, la un examen, m-a taxat cu un punct, tocmai la cursul „Formarea Națiunilor”, pe care îl știam pe de rost, bibliografia fiind la îndemâna mea. Nu mi-a dat nota 10, deși știa că eram pasionat de acel curs, și m-a onorat cu un 9, spre deliciul colegilor. În rest, la celelalte cursuri și seminarii, mi-a acordat note corecte, pe care le meritam. Pompiliu Teodor nu a uitat spiritul meu rebel nici când mi-am susținut examenul de admitere la doctorat. A dorit să mă scoată din examen pentru că am adus o sticlă de suc pentru protocolul profesorilor din comisie. A fost un pretext, cauzele puteau fi altele. Totuși, după examinare, a fost impresionat de expunerea mea și m-a prins de braț, invitându-mă la casa sa din Cluj-Napoca pentru a discuta istoriografie. Nu am mai apucat: peste câteva luni el trecea la cele veșnice, lăsând un mare gol în rândul istoriografilor clujeni. Nu cred că aș fi ajuns la dânsul tocmai din cauza caracterului meu, care a refuzat slugărnicia, deși am avut de pierdut din aceasta întotdeauna.
Istoricul Doru Radosav, discipol al său, remarca într-un articol omagial publicat imediat după trecerea la cele veșnice că „profesorul P. Teodor a proiectat întotdeauna fenomenul istoriografiei românești în desfășurarea și succesiunea marilor curente istoriografice europene. Opera de sinteză istorică a fost un domeniu în care profesorul a servit la mari intervale, în condițiile în care aportul la o sinteză presupune acumulări, experiență și competențe profesionale, validate în timp.”Din păcate volumul omagial dedicat profesorului la 70 de ani datorită decesului neașteptat s-a tranformat într-un volum post-mortem memorial. ”Tentația istoriei. În memoria profesorului Pompiliu Teodor.” Autorii au fost cei mai iubiți discipoli ai istoricului: Doru Radosav, Nicolae Bocșan și Ovidiu Ghitta. cartea este un sublim exercițiu de admirație în care corifeii și chiar eu am căzut în fața ”tentației” istoriei propuse de magistru, cu acuratețe și acribie. Pompiliu Teodor rămâne o figură emblematică a istoriografiei secolului XX din Ardeal.
Tot postum, Corina Teodor (ultima soție a istoricului) a publicat volumul memorial „Pompiliu Teodor și lumea prin care a trecut” (Editura Mega, 2016), reușind, în cele 56 de texte reunite, să cuprindă amintiri despre profesor cu o puternică încărcătură subiectivă. „Ele au pornit de la sugestia adresată prietenilor, collegilor și foștilor studenți de a rememora întâlnirea cu el, dar și de a evoca momente speciale, rolul jucat în formarea intelectuală, detalii dintr-o prietenie sau o afinitate intelectuală. Fie că poartă semnătura unor istorici sau a unor filologi, teologi, diplomați și filosofi, aceste secvențe narative sunt refugii modelatoare prin lumea lui Pompiliu Teodor.” (Corina Teodor) Despre Pompiliu Teodor, eminența cenușie a UBB din anii ’80/’90, merită citite aceste pericope adunate de fosta sa soție cu dragoste și devotament. Textele scrise de Ioan-Aurel Pop, Doru Radosav, Ovidiu Pecican, Nicolae Bocșan, Mihai Bărbulescu, Ionuț Costea, Ioan Drăgan, Ovidiu Ghiță, Viorel Faur, Radu Mârza, Sorin Mitu, Gabriel Moisa, Edit Szegedi, Zoe Petre sau Gelu Neamțu surprind complexitatea profesorului Pompiliu Teodor, fondator de școală istoriografică în Ardeal, personalitate care a perfecționat limbajul discursului istoric la o strălucire „diamantină”, fascinând și influențând generații de studenți. Textele coautorilor din volumul omagial trebuie citite, nu povestite, pentru a înțelege personalitatea unui maestru care a ridicat istoriografia din uitarea impusă de regimul comunist la cote de înțelegere a sensului și a concluziilor istoriei, cu o acribie demnă de un Hașdeu, Iorga sau Pârvan.
Din textele expuse trebuie reținute interpretările studentului Ioan-Aurel Pop față de sfaturile magistrului, care considera statutul de profesor universitar cea mai nobilă și de vârf vocație a unui intelectual. E interesant și textul lui Doru Radosav, care nu consideră textele omagiale un axis mundi al istoriografiei noastre — poziție cu care sunt de acord. Fără îndoială, Pompiliu Teodor, care nu a ocupat funcții administrative în anii ’80, evitând compromiterea partinică, a fost mentorul generației de istorici ardeleni, în jurul căruia gravitau cei care astăzi sunt „stâlpii istoriografiei” românești: Doru Radosav, Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Ovidiu Pecican, Sorin Mitu, Ovidiu Ghiță, Ioan Drăgan, Remus Câmpeanu, Gelu Florea sau George Cipăianu. Despre pregătirea acestui volum omagial știam de câțiva ani, în timp ce scriam cartea mea „Biografii universitare clujene, 1959–1989”, în care am făcut un portret al istoricului Pompiliu Teodor, echilibrat, fără să fie encomiastic — o radiografie complicată a personalității magistrului istoriografiei clujene. Din păcate, la realizarea acestui portret nu am fost ajutat de familie (nu de a doua soție), care m-a refuzat elegant, iar un fost profesor m-a amânat mereu cu informațiile necesare, astfel încât l-am scris pe cont propriu. Rămân la convingerea că portretele biografice sunt „lumini și umbre” ale radiografiei unei personalități și nu „exerciții de admirație”, care ne ajută la înțelegerea unui istoric major și enciclopedic cum a fost Pompiliu Teodor. Cred cu tărie că numai o perspectivă analitică sau critică ne face să înțelegem lumea prin care trecem și să surprindem exhaustiv profesorii pe care i-am avut.
Pompiliu Teodor a făcut în anii `80 și `90 tranziția de la istoria pozitivistă a lui Prodan și Pascu la istoria ideilor europene în Facultatea de Istorie de la UBB. Pentru epoca comunistă era un lucru inedit și curajos. După ce au trecut în lumea lui Clio, în anul 2001, pentru generația noastră mai tânără, maeștrii Pompiliu Teodor, Camil Mureșanu și Nicolae Bocșan au rămas modele academice și mentori. Istoricii care i-au urmat ca modele academice sunt Ioan-Aurel Pop, Doru Radosav, Ioan Bolovan, Ioan Drăgan, George Cipăianu sau Gelu Neamțu. Totuși, din păcate, sunt astăzi prea puține modele istoriografice la Cluj și nu numai. O fi de vină spiritul epocii, acest zeitgeist înșelător, în care istoria e pusă la colț de interese dincolo de știință și adevăr.
Sursa: https://www.napocanews.ro/2026/03/pompiliu-teodor-un-istoric-roman-de-factura-britanica.html