Dialogul cu filosoful german Wolfram Eilenberger, consumat în tihna aristocratică a unei vile din Cotroceni, a demarat în trombă, cu lupa așezată pe deceniul de aur 1919-1929, și s-a estompat, surprinzător, în afinități fotbalistice. Hai, îndrăzniți!
– Jurnalul: Fiți binevenit în România,
! Ați mai vizitat țara noastră? Cum ați descri-o într-un cuvânt, fie și așa, văzută în fuga cărților?
– Wolfram Eilenberger: Sunt de două zile aici, pentru prima oară, și găsesc Bucureştiul fascinant. Este un oraş plin de contradicţii. Nu reuşesc să aflu o ordine prin prisma urbanismului sau a stilului arhitectonic. E o combinaţie haotică, dar pare deopotrivă foarte animat şi liniştit, aşa că îmi place foarte mult.
Părinții noștri din urmă cu o sută de ani
– Felicitări pentru „Vremea magicienilor”, o carte care, iată, are o viață interesantă! Publicată anul trecut și în România de Editura Trei (anul acesta urmează să fie reeditată), constituie astăzi subiectul șuetei noastre. Să nu pierdem timpul, vă chestionez deja: în ce context intelectual ați hotărât să scrieți această carte, biografie-eseu de popularizare a filosofiei – nu știu exact în ce categorie s-o încadrez… Era nevoie de o asemenea carte, ori omul și filosoful Wolfram Eilenberger avea nevoie de ea?
– Un pic din ambele, de fapt. Activez ca jurnalist şi filosof în Germania şi am realizat că anii 1920 erau un fel de centru nerostit al oricărei discuţii pe care o purtam. Când scriam articole, invariabil reveneam la surse din anii ’20 şi aveam impresia că e o perioadă foarte interesantă care are mult de-a face cu vremurile noastre. Astfel că aceşti patru „magicieni” sau gânditori din carte ne sunt cumva părinţi, din punct de vedere intelectual, şi încerc să înţeleg ce s-a întâmplat în acei zece ani, între 1919 şi 1929, când în lumea de limbă germană a fost reinventată filosofia. Cred că e deja un lucru comun să spui că anii 1920 au fost o perioadă magică în Berlin şi Viena, nu doar pentru filosofi, ci şi pentru arhitectură – gândiţi-vă la stilul Bauhaus -, pentru fizică, odată cu dezvoltarea teoriei cuantice, pentru literatură. În aproape toate aspectele culturii moderne, anii ’20 au reprezentat un moment magic. La fel şi în filosofie, aşa că m-am întrebat: „Cum s-a întâmplat treaba asta? Care au fost condiţiile care au dus la această explozie de creativitate?” Şi apoi am iniţiat acest proiect – „Vremea magicienilor” -, o carte nu cu profil academic, ci de roman care să- prindă pe oameni, să-i atragă.
Un revoltat, un burghez pursânge, un erotoman și un țăran
– Cei patru „magicieni” sunt:
Ludwig Wittgenstein – austriac revoltat ce respinge averea propriei familii, gânditor sclipitor, bărbat introspectiv ce-și reprimă homosexualitatea, soldat, prizonier, respins de călugări, acceptat ca profesor la Universitatea Cambridge;
Toni Cassirer – evreu german burghez, spirit hanseatic manierat, cosmopolit, filosof al formelor simbolice, supranumit aici „Gânditorul din tramvai”;
Martin Heidegger – „filosof-țăran” (fiu de pastor), ancoră pentru naziști, schior, profesor-amant (Hannah Arendt, Elisabetha Blockman), hoinar singuratic;
Walter Benjamin – evreu burghez (prin naștere)-antiburghez (în gândire), erotoman instabil emoțional și profesional, jurnalist, universitar fără catedră, avangardist marxist, filosof pe muchia ratării, colecționar de cărți (vechi) pentru copii;
Și-acum întrebarea: cum au remodelat acești patru gânditori de cultură germană filosofia europeană? Ce-au adus bun? Dar mai puțin bun? Există o singură idee care să integreze toate cele patru minți la un loc? E interesant că lansez această provocare unui filosof tot de format german…
– În primul rând, îmi place cum descrieţi aceste tipologii, pentru că nu sunt doar indivizi, ci tipologii umane, şi sunt sigur că fiecare cititor cunoaşte un Cassirer, un Benjamin, un Wittgenstein şi un Heidegger în rândul prietenilor lor, pentru că vei avea de-a face în cartea mea cu cineva mereu în căutare spirituală precum Wittgenstein, un intelectual burghez precum Cassirer, un jurnalist ratat ca Benjamin şi un ţăran radical precum Heidegger. Aşadar, aceste tipologii încă există. Astfel ne dăm seama că aceşti „magicieni” au multe să ne spună, pentru că sunt încă printre noi, ca arhetipuri ale posibilităţilor umane. Sigur, ce e special la ei este că erau extrem de talentaţi în materie de filosofie. Ştiţi, au revenit de pe front după Primul Război Mondial, un război traumatizant pentru lumea de limbă germană, şi au trebuit să înfrunte o triplă provocare. În primul rând, treceau printr-o criză personală, nu ştiau cine sunt – după cum aţi menţionat, unii dintre ei aveau dileme legate de orientarea sexuală. Unii îşi pierduseră averea, unii îşi pierduseră credinţa -, aşa c-au revenit într-o stare de confuzie personală. De asemenea, la momentul acela cultura lor se năruia, deoarece Imperiul Habsburgic s-a prăbuşit după război şi mulţi ani n-a existat vreo ordine politică sau socială. Şi, în al treilea rând, filosofia se prăbuşea, deoarece nu le mai era clar – nici lor, nici altor minţi strălucite – care e rolul filosofiei în acea perioadă. Aşa c-au trebuit să înfrunte aceste trei provocări simultan şi au făcut-o, prin scrierile lor. Aş putea spune că aceşti patru indivizi foarte speciali erau uniţi de o idee comună.
Scopul dezvăluit al filosofiei
– Anume?
– După ce toate speranţele legate de cultură au fost spulberate de război, ce mai putem spune de fapt despre natura umană, ce mai putem spune despre rolul nostru în lume. Cred că aceasta este întrebarea centrală pentru ei toţi. Încearcă, din postura filosofului, să redefinească rolul filosofiei în acel context cultural şi concep răspunsuri extrem de diferite la aceeaşi întrebare. Mi s-a părut fascinant să descopăr că patru filosofi aflaţi în acelaşi spaţiu cultural, care se confruntă cu aceleaşi probleme culturale, pot dezvolta răspunsuri fundamental diferite la aceeaşi întrebare. Aşadar, este o carte polifonică, cititorul nu va găsi un singur răspuns, ci mai multe, şi cred că ăsta e scopul filosofiei în fond. Nu să ne ofere un răspuns unic, ci să ne ghideze spre răspunsuri foarte diferite.
– Vremea „magicienilor” e deceniul 1919-1929, între cele două mari sinucideri ale Europei, dar lămuriţi-ne, care era contextul social, politic, cultural etc. al acelor vremuri? Cum se trăia și, mai ales, cum se gândea atunci?
– Noi evocăm acei ani drept perioada interbelică, dar, desigur, ei n-au trăit-o aşa, nu ştiau c-o să urmeze un al doilea război. A fost o perioadă de dezorientare culturală acută, dar totodată una plină de speranţă, pentru că în 1925 Republica de la Weimar din Berlin ajunsese la o oarecare stabilitate, era un soi de miracol economic şi lumea avea sentimentul că e momentul când se puneau bazele unei noi epoci a vieţii moderne. De asemenea, odată cu invenţia cinematografului, a radioului, au apărut noi mijloace de comunicare în masă, erau peste 120 de ziare doar în Berlin la momentul acela, ceva de neînchipuit acum. Aşadar, domnea sentimentul că viitorul e plin de posibilităţi şi, când am scris cartea, voiam să exprim acest lucru, ideea că, deşi în memoria noastră acei ani sunt consemnaţi drept perioada interbelică, pentru ei reprezentau un nou început, zorii unei noi epoci în ştiinţă, în filosofie, în arhitectură, şi e incredibil când vezi cât de optimişti şi dinamici erau oamenii din epocă. În acelaşi timp, în filosofia lor întrezăreşti ceva sumbru, aproape profetic, intuiţia faptului că se întâmplă ceva straniu în cultura lor. Şi cred că tocmai această ambivalenţă între speranţă şi disperare explică efervescenţa Republicii de la Weimar.
Sensul într-o cultură care şi-a pierdut sensul
– Dar majoritatea oamenilor nu înţeleg impactul ideilor din acea perioadă.
– E adevărat. Ştiţi, Benjamin a scris ca jurnalist, ca figură intelectuală care trăia precar la Berlin, şi nu îşi propunea neapărat să fie foarte accesibil. Deși uneori se întâmpla ca scrierile sale să aibă un anumit ecou. Heidegger, de exemplu, defineşte o experienţă în care vezi moartea cu ochii drept calea spre autenticitate. E genul de lucru pe care îl poate înţelege orice fiinţă umană, cred. Când dau piept cu moartea, trec printr-o experienţă care îmi spune, poate, cine sunt. Desigur, toţi soldații reveniţi de pe front se puteau regăsi în genul ăsta de filosofie, pentru că se confruntaseră cu moartea şi aveau sentimentul că Heidegger vorbeşte despre ceva care are relevanţă în propria lor viaţă. Şi, desigur, ce spune Wittgenstein, că cele mai importante întrebări din viaţă nu au răspuns şi că putem găsi un răspuns în experienţele spirituale, dar nu în ştiinţă şi filosofie, mi se pare o idee de bun simţ. Poate că am sentimentul că există ceva care dă sens vieţii, dar n-aş şti să spun ce este, mi-e imposibil să definesc acest sens în cuvinte. Din această perspectivă, cred că toţi patru căutau un sens într-o cultură care-şi pierduse sensul.
Similarități periculoase
– Trăim vremuri destul de periculoase și astăzi, asemănătoare până la un punct cu cele ale „magicienilor”, în care extremismul de dreapta a escaladat orice așteptări în Europa. De ce credeți că s-au reactivat acum, după un secol, aceste mișcări și manifestări care nu ne-au rezervat nimic bun de-a lungul istoriei?
– E interesant că, pe undeva, trăim într-o Republică de la Weimar acum, în Europa şi totodată în România, din câte înţeleg, deoarece avem o democraţie fragilă care e ameninţată deopotrivă de extrema dreaptă şi de extrema stângă. De exemplu, în Germania avem forţe de dreapta şi de stânga care se solidarizează spre a destabiliza procesul democratic şi în situaţia asta se afla şi Republica de la Weimar. Şi ce e totodată semnificativ, cred, după cum spun şi în carte, este faptul că elitele culturale din Germania nu erau de partea democraţiei. Dintre aceşti patru „magicieni”, Cassirer este singurul democrat convins. Heidegger sigur nu e – la urma urmelor, va susţine fascismul, Wittgenstein nu este, iar Benjamin nu crede în democraţie, crede în figuri autoritare şi ulterior adoptă marxismul. Aşadar, cred că aceste modalităţi de a gestiona situaţia sunt foarte grăitoare pentru noi acum. Şi mai există un aspect care e similar cu Republica de la Weimar. Lumea de limbă germană considera că există două alternative culturale pe care trebuie să le respingă. Una era experimentul sovietic al stalinismului, cealaltă era genul de omogenizare promovat de Statele Unite. Gânditorii germani căutau o a treia cale. Nici socialist, nici liberal. Şi în zilele noastre, când Donald Trump a spulberat consensul occidental şi avem, prin Rusia lui Putin, un nou proiect imperialist la est, cred că Europa este într-o situaţie foarte asemănătoare, unde trebuie să decidem „Nu vrem asta” şi „Nu vrem asta”, spre a găsi o a treia cale. Tragedia este că Germania a găsit o a treia cale în anii ’30, o cale sumbră, fatală. Sper ca Europa să nu repete greşelile trecutului. În fond, alegerile din România au reprezentat o despărţire a apelor prin decizia în sine: dacă poporul român optează pentru dinamica fragilă a democraţiei sau pentru o redefinire a propriei identităţi în termeni naţionalişti. Sper că, atunci când va aborda cartea, cititorul român îşi va spune „Oh, seamănă un pic cu situaţia de la noi”, şi chiar aşa este.
Îngeri și demoni
– Ce credeţi, este omul o ființă bună, coruptă ulterior de mediul cultural, ori se naște cu sămânța răului inclusă? Ori este o ființă și bună, și rea, prelucrată treptat de un tipar cultural?
– Suntem deopotrivă îngeri şi demoni şi purtăm ambele părţi în noi, cred că ştim asta. Strădania filosofiei poate fi uneori tinderea spre latura angelică din natura noastră. De exemplu, Cassirer încearcă să întruchipeze acest lucru, ca şi Wittgenstein, dar, deşi aceşti indivizi sunt nişte filosofi extrem de talentaţi, se dovedesc niște nesăbuiţi pe plan politic. N-ar trebui să avem niciodată încredere într-un filosof când vine vorba de discernământ politic. Sunt două lucruri distincte. Un om meschin, cu un caracter meschin, ca Heidegger – era un gânditor talentat, dar n-avea personalitatea potrivită spre a lua decizii politice inspirate. Cred că asta e morala anilor ’20 şi, poate, şi a cărţii în sine: deşi ar trebui să-i ascultăm pe filosofi când încearcă să caute sensurile profunde, ca actori politici sunt nişte personaje dubioase.
Transcendență, nu religie!
– Dar religia? Ce rol mai are religia astăzi în viața cetății?
– În loc de religie aş folosi cuvântul „transcendenţă”. Cred că transcendenţa e foarte importantă pentru orice fiinţă umană care trăieşte în lume. Există un motiv simplu pentru asta. Ştim că vom muri şi suntem singura specie care ştie că va muri. Am un câine şi îl iubesc foarte mult, dar câinele meu nu ştie că va muri cândva. Aşa că avem acest orizont al transcendenţei în existenţa noastră şi, cât timp îl avem, vom avea filosofie, vom avea năzuinţe spirituale şi vom avea religia. Aşadar, nu sunt un inamic al religiei, doar al religiei instrumentate politic, doar că uneori e foarte greu să faci distincţia.
– De ce ați ales să studiați filosofia? A fost un moft sau o chemare?
– Ştiţi, uneori tema te alege, n-o alegi tu. Pentru mine a fost în felul următor: voiam să devin scriitor – în mare mă consider scriitor, doar că scriu despre filosofie -, dar am ajuns la concluzia că filosofia face ceea ce fac mulţi scriitori. Ne arată lumea în chipuri noi. Odată ce l-ai citit pe Benjamin, o să străbaţi Bucureştiul şi o să-l vezi dintr-o altă perspectivă. Acelaşi lucru e valabil pentru Wittgenstein, pentru Heidegger. Aşadar, acest efect magic al filosofiei, faptul că îţi schimbă perspectiva asupra vieţii de zi cu zi, a fost punctul de plecare pentru mine, momentul când mi-am zis „Hm, asta e o artă foarte interesantă”. E arta supremă, dacă vreţi. Şi, de asemenea, dacă te regăseşti complet într-o cultură, dacă nu te simţi un intrus, dacă ştii exact cine eşti, s-ar putea ca filosofia să nu fie domeniul potrivit pentru tine. Dar dacă te frământă nişte întrebări profunde, cu care trebuie să dai piept, vei sfârşi prin a face filosofie. Aşa că e un pic din ambele, cred. Am ales filosofia, dar simt şi că ea m-a ales pe mine.
O carte despre Cioran la Paris, în anii ’30
– Ați interacționat vreodată, de-a lungul cercetărilor, cu un filosof român, ori cu vreo idee a unui gânditor român? Lucian Blaga, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran poate…
– Da. Desigur, Cioran a fost un personaj foarte interesant. Următoarea carte în curs de apariţie este despre Paris în anii ’30 şi Cioran joacă un rol în ea. Dar am fost foarte interesat să aflu despre cercul din jurul lui Noica din timpul regimului Ceauşescu. A fost un soi de anticultură în cultura epocii. Şi, desigur, există un aspect tragic legat de filosofia românească din secolul XX pentru că, din câte înţeleg, cei mai talentaţi filosofi, precum Cioran şi Eliade, au cochetat cu fascismul la vremea lor. E interesant când te gândeşti la Heidegger. Oricât de talentat ai fi, nu eşti imun la chemările politicii. Şi cred că filosofia românească e captivantă, de asemenea, din acest motiv, deoarece vorbim de mari gânditori, mari filosofi, dar lipsiţi de orice discernământ pe plan politic, evident.
„Noica este cel mai important gânditor român”
– Ştiţi că Cioran a studiat și la Berlin.
– Da, şi avea o mare simpatie pentru mişcarea hitleristă la începuturi, dacă citiţi dările de seamă. Aşa că, vedeţi, e foarte important să evidenţiem că aceşti filosofi n-au fost doar minţi, ci aveau şi trupuri; nu doar raţionamente, ci şi naraţiuni; nu doar gânditori, ci şi nătângi. Să-i punem pe un piedestal şi să spunem c-au fost nişte sfinţi? Nu. Dar filosofia lor este în continuare foarte interesantă pentru noi. Cred că va trebui să mă documentez mai mult în legătură cu cercul lui Noica, sunt extrem de curios, vreau să aflu mai multe despre această mișcare.
– Cercul de la Păltiniș…
– După părerea mea, Noica este cel mai important gânditor român.
– A avut același maestru ca Eliade și Cioran, pe Nae Ionescu, „Profesorul”. Și aceştia au fost un fel de „magicieni” ai gândirii, tot de format german, dar de limbă română.
– Cineva ar trebui să scrie o carte și despre ei.
Furia care unește și desparte
– Mă ofer să vă ajut… Wolfram Eilenberger, ce credeţi că-i unește pe germani și pe români astăzi? Ce-i separă?
– Furia, furia exploatată populist a oamenilor care se simt lăsaţi în urmă, care e intensă în România, din câte înţeleg, ca şi în zonele de est ale Germaniei, care făceau parte din fosta RDG, republica socialistă. Cred că, în general, între Germania şi România nu există o apropiere culturală la fel de mare ca aceea cu Franţa. Dar această idee, ce s-a întâmplat cu oamenii care aveau atâtea speranţe în momentul prăbuşirii socialismului şi cât de frustraţi se simt acum, e un tipar pe care îl regăsim şi în Germania de est. Şi probabil că îl regăsiţi în politica românească şi în multe alte locuri – în Polonia, Ungaria, Slovacia. Aşadar, reflecţia asupra modului cum este exploatată dezamăgirea acestor oameni, care au văzut deja un sistem eşuând şi acum cred că sistemul dă greş din nou, e o lecţie foarte importantă. Ar trebui să ne străduim s-o înţelegem mai bine, pentru că nu cred că o facem deocamdată. Dar am sentimentul – şi mi s-a spus de multe ori asta – că, dacă vrei să găseşti europeni convinşi, ar trebui să te uiţi la România, nu la Germania, pentru că oamenii de aici încă au speranţe legate de proiectul european, în timp ce pe germani îi cam lasă indiferenţi, din păcate. Aşadar, când ne gândim la viitorul Europei, ar trebui să ne gândim nu la Germania şi Franţa, în primul rând, ci mai curând la economii emergente, printre care se va număra şi România.
Fotbal pe pâine
– Ce faceţi când nu filosofaţi?
– Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în România a fost să mă duc la meciul Rapid București – CFR Cluj.
– Nu cred!
– Sunt microbist convins, iubesc fotbalul. Îl și practic. Am și permis de arbitru, îmi place și să mă uit, și să particip la meciuri. În plus, scriu mult despre filosofie şi fotbal.
– Ce surpriză! Îmi păreați mai tocilar, așa…
– Ha, ha, ha! Nici vorbă! Revenind la Rapid: am văzut în România ultimul meci al lui Cristi Săpunaru, un jucător magistral, auzisem deja de el. A fost un spectacol minunat, cu o atmosferă trepidantă în tribune, se vede că rapidiștii îşi iubesc sincer echipa.
– Păcat că au pierdut cu 1 la 4.
– Nu se reduce totul la victorie. Oricum, asta fac, când nu citesc și nu scriu, merg la meciuri de fotbal.
– Apoi la bere.
– La filosofeală. Ha, ha, ha!
Cu „Etica” lui Spinoza pe o insulă
– Aveţi o carte de filosofie preferată? Dar un filosof?
– Există un filosof despre care scriu acum, care e foarte diferit de oricare altul: Baruch Spinoza. Dacă ar trebui să aleg o singură carte pe care s-o iau cu mine pe o insulă pustie, aceasta ar fi „Etica” lui Spinoza.
Ideea de căpătâi
– Ce idee v-a sedus definitiv?
– Un lucru care chiar mă sâcâie, şi mă tulbură, este faptul că părem să ne înţelegem prin limbaj, dar nu o facem, în fond. Există întotdeauna o ambivalenţă între convingerea că înţelegi pe cineva şi ideea stranie că habar n-ai ce gândeşte persoana, de fapt. Între ce se derulează prin mintea altcuiva, ideea că limbajul poate exprima acest lucru şi conştiinţa faptului că, în acelaşi timp, habar n-am dacă mintea există cu adevărat – e ceva care mă urmăreşte, miracolul limbajului şi totodată abisul limbajului. E o idee care e fundamentală în scrierile mele, probabil, şi care e totodată fundamentală pentru cei patru „magicieni”.
– Cea din urmă mirare: ce este adevărul?
– Adevărul este o invenţie a celor care îşi doresc puterea.
– Mulţumesc.
– Eu vă mulțumesc.
Despre personajul șuetei de azi
Wolfram Eilenberger (n. 1972), scriitor și filosof german, este fondatorul și redactorul-șef al revistei Philosophie Magazin și moderatorul emisiunii TV Sternstunde Philosophie transmisă de rețeaua elvețiană de radio și televiziune SRF. În 2018, a publicat Vremea magicienilor în Germania, unde a devenit în scurt timp bestseller, dar și în țări precum Italia și Spania, bucurându-se de o largă apreciere și în Statele Unite și Marea Britanie. În noiembrie 2018, Vremea magicienilor a câștigat prestigiosul Bayerischer Buchpreis, iar în Franța i s-a decernat Prix du Meilleur Livre Étranger 2019. Volumul a fost tradus în treizeci de limbi. Eilenberger a colaborat cu numeroase publicații, printre care Die Zeit, Der Spiegel și El País. A predat la University of Toronto, Indiana University Bloomington, ETH Zürich și Universität der Künste Berlin.
„În fond, ăsta e scopul filosofiei: nu să ne ofere un răspuns unic, ci să ne ghideze spre răspunsuri foarte diferite”, Wolfram Eilenberger, filosof
„Elitele culturale din Germania nu erau de partea democraţiei. Dintre aceşti patru „magicieni”, Cassirer este singurul democrat convins. Heidegger sigur nu e – la urma urmelor, va susţine fascismul, Wittgenstein nu este, iar Benjamin nu crede în democraţie, crede în figuri autoritare şi ulterior adoptă marxismul”, Wolfram Eilenberger, filosof
„N-ar trebui să avem niciodată încredere într-un filosof când vine vorba de discernământ politic”, Wolfram Eilenberger
„Avem acest orizont al transcendenţei în existenţa noastră şi, cât timp îl avem, vom avea filosofie, vom avea năzuinţe spirituale şi vom avea religia”, Wolfram Eilenberger
„Nu sunt un inamic al religiei, doar al religiei instrumentate politic, doar că uneori e foarte greu să faci distincţia”, Wolfram Eilenberger
„După părerea mea, Noica este cel mai important gânditor român”, Wolfram Eilenberger
„Cioran a fost un personaj foarte interesant. Următoarea carte în curs de apariţie este despre Paris în anii ’30 şi Cioran joacă un rol în ea”, Wolfram Eilenberger
„Am fost foarte interesat să aflu despre cercul din jurul lui Noica din timpul regimului Ceauşescu. A fost un soi de anticultură în cultura epocii”, Wolfram Eilenberger
Sursa: https://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/filosof-wolfram-eilenberger-aristocrat-1001983.html