Din articol
Ion Aurel Pop, președintele Academiei Române, spunea recent, la Cluj, că „Avem țări în jur care consideră că sacrificiul trebuie să meargă până la ultimul om. Nu câștigă nimic. Se pierd în istorie”. Ar fi de ajuns să dăm doar contraexemplul Poloniei, care “s-a pierdut” nu odată în istorie și iat-o, totuși, revenită în joc. Dar avem un exemplu mult mai la îndemână: Biserica Greco-Catolică din România. Prigonită de comuniști, scoasă în afara legii, deposedată de proprietăți, cu credincioșii și prelații aruncați în închisorile politice ale vremii, adică pierdută și ea în istorie, a rezistat cu eroism, chiar dacă și uniații cunoșteau bine zicala “capului plecat”.
Calvarul lor s-a încheiat, simbolic, la 2 iunie 2019, cu ceremonia beatificării celor șapte episcopi români greco-catolici pe Câmpia Libertății din Blaj de către Papa Francisc. Ce exemplu mai grăitor să dai? Da, multe imperii și popoare au dispărut în negura istoriei, dar ea ne învață și că toți ne ducem la un moment dat. Mai important e însă cum am trăit până atunci. Preluând ideea lui Brâncuși, ce contează mai mult: pasărea sau zborul? Ce ne ține mai puternici în istorie: conduita patriarhilor BOR din comunism sau cea a Cardinalului Iuliu Hossu?
Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale
, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
George Orwell are o zicere care merită reținută: “Jurnalismul înseamnă să publici ceea ce alții nu vor să fie publicat. Tot restul e PR.” E valabil nu doar pentru jurnalism, l-am putea completa. Multe sunt temele din spațiul public postdecembrist autohton de care mulți nu vor să audă. Ieșiți relativ recent din comunism, inerțiile încă mai funcționează, valorile ne sunt încă decantate iar confuziile, alimentate și întreținute, nasc la crize precum cea pe care tocmai o trăim.
Una dintre personalitățile incontestabile, cu putere de model, despre care s-a vorbit prea puțin în ultimii 35 de ani a fost Cardinalul Iuliu Hossu, cel care, în calitate de episcop al Diecezei Gherla, rostește, la 1 decembrie 1918, în fața zecilor de mii de oameni adunați pe Platoul Romanilor din Alba Iulia, memorabilul său discurs din preambulul proiectului de
. Un scurt fragment:
„ Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, și să audă ce auziți voi și n-au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd, și urechile voastre fericite că aud! Văd ziua întregirii neamului și aud buna vestire a dreptății lui Dumnezeu. Ascultați, români fericiți, buna vestirea unirii noastre pe veci cu Țara-Mamă, România. ”
Discursul integral al preambulului și al Rezoluției, recitit pentru posteritate chiar de Iuliu Hossu, în ultimii săi ani de viață, îl puteți asculta
Credința noastră este viața noastră
Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în Milaș (BN). A fost preot, episcop și apoi cardinal al Bisericii Greco-Catolice din România, cu un rol cheie în unirea Transilvaniei cu România. A fost senator de drept în Parlamentul României și membru al Academiei Române.
După sosirea tancurilor sovietice în România, a început prigoana. Stalin declara că singura armată de care se teme cu adevărat este armata neagră a Papei.
În 1946, Biserica Greco-Catolică din Ucraina este înghițită de Biserica Ortodoxă Rusă. În mai 1947, Patriarhul Alexei al Moscovei face o vizită de două săptămâni în România. La Cluj sunt invitați să-l întâmpine toți conducătorii confesiunilor din țară, mai puțin Episcopul Iuliu Hossu, chiar dacă era prelatul cu cel mai mare număr de credincioși în regiune. Anul următor, în martie 1948, la Moscova are loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă și desființarea Bisericii Române Unite. Creștinește.
Campania ierarhiei ortodoxe din România este secondată de una și mai dură, cea a presei oficiale, care atacă cu vehemență Vaticanul și Papa. Pe acest fond, în iunie 1948, Episcopul Iuliu Hossu ține o predică la Oradea în care le vorbește credincioșilor greco-catolici despre rezistență: „De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credința Maicii noastre Roma. (…) Și dacă vi se va cere viața, trebuie să vi-o dați pentru credința voastră”. Mesajul este reluat și la slujbele ținute de episcop, în fața a tot mai mulți credincioși, la Cluj.
Peste o lună, Guvernul României denunță Concordatul cu Sfântul Scaun iar în august se publică noua Lege a Cultelor, care interzice orice legătură cu instituții sau persoane din afara țării cu cultele din România. Un fel de anti-sorosism avant la lettre .
La 28 octombrie 1948, Iuliu Hossu este arestat. Peste câteva zile, la 30 de ani de la ziua în care a citit Rezoluția Unirii la Alba Iulia, Biserica Greco-Catolică este desființată și bunurile ei trec în posesia Statului și a Bisericii Ortodoxe Române.
După arestare, Iuliu Hossu este dus la Dragoslavele, la Palatul de vară al Patriarhiei. În februarie 1949, e transferat la Mănăstirea Căldărușani. În mai 1950, va fi transferat la Penitenciarul Sighet și supus unui regim de exterminare, împreună cu alți personalități de marcă ai țării. La Sighet, Securitatea îi oferă episcopului un scaun mitropolitan ortodox, pe care acesta îl refuză: Credința noastră este viața noastră!
În 1955 e transferat cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeș. Are loc întâlnirea în care Petru Groza îi oferă lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei. Episcopul refuză din nou. În 1956, Iuliu Hosu este mutat la Mănăstirea de maici de la Ciorogârla, de lângă București, de unde, după scurt timp, este readus la Mănăstirea Căldărușani.
Va rămâne aici izolat până la sfârșitul vieții. Tot aici află, prin trimisul Vaticanului, că la 28 aprilie 1969 a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească. Este invitat să meargă la Roma, dar refuză să își părăsească țara fără posibilitatea de a putea reveni (condiție impusă de autoritățile române). Moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din București.
“Nu, nu este moartă Biserica Română Unită cu Roma, ea trăiește și, din mila Domnului și puterea lui nebiruită, va răsări mai frumoasă, mai puternică și rodnică de viață”
După 50 de ani
Gelu Hossu scrie în Steaua că, la începutul lunii octombrie a anului 1968, redactorul șef al revistei, Aurel Rău, îi trimite o scrisoare cunoscutului jurnalist și compozitor George Sbârcea, prin care îl roagă să meargă la Mănăstirea Căldărușani, pentru a realiza un interviu cu Episcopul Iuliu Hossu. În urma refuzului lui Sbârcea, la recomandarea acestuia, Aurel Rău decide să redistribuie misiunea interviului publiciștilor Petronela Negoșanu (1913 – 2001) și Emil Boșca-Mălin (1913 – 1976), ambii trecuți prin închisorile politice comuniste. Interviul, odată realizat, este programat pentru publicare în preajma aniversării a 50 de ani de la Marea Unire, dar „în sensul respectării adevărului istoric”, Direcţia Presei respinge articolul, în locul acestuia fiind impus textul istoricului Constantin Daicoviciu,
. Nimic ieșit din comun, în contextul și logica epocii. Interviul apare însă abia peste alți aproape 50 de ani, în 2017:
[…] Suntem azi la Cernica (numele mănăstirii este greșit, episcopul avea domiciliul obligatoriu la Căldărușani – n.red.), chilia de retragere, de odihnă, în fața aceleiași frunți. Ne simțim intimidați. Nu știm să deschidem portița vorbei spre împlinirea dorinței colectivului de redacție al revistei. Știm din pățania altora ca bătrânul vlădică este ostil povestirii amintirilor din anul Unirii – pâine sfântă care nu se cuvine atinsă de vorbă profană. Încercăm:
– Ați împlinit o jumătate de veac de episcopat, preasfinte…
– Sunt într-al 51-lea. Am fost învestit în scaunul vlădiciei de Gherla în noiembrie 1917, când am părăsit – cu inima sfârtecată – misionarismul din spitalele Monarhiei unde timp de trei ani am fost preot militar pentru zecile de mii de români răniți pe fronturi. De acolo ca și de acasă știam supremele dorințe ale neamului: „unirea cu Țara prin voința Supremului Stăpân”. Comunicam mereu aceasta în taină conducătorilor noștri politici de atunci, în frunte cu Pop de Băsești, Mihali, Vaida, spunându-le că toți așteaptă doar semnalul, care nu a întârziat să vină. „Să stăm tare, să stăm cu smerenie! Să luăm aminte!” – ne erau vorbele.
După învestitură am văzut pe împăratul. Eram episcop tânăr: 32 de ani. I-am vorbit: poporul nostru este sortit nimicirii de stăpânirea maghiară; vrea dreptate! M-a ascultat.
Dreptate nu i-a făcut. Și-a luat-o singur!
– Acum 50 de ani
– Da, în anul Domnului 1918, anul împlinirilor.
– Cum îl rețineți?
– Întâi decembrie a fost ceas al împlinirii Dreptății, de veacuri așteptată, rostită de Dumnezeu prin poporul său fericit că se unea pe veci cu România. Ceas de lumină revărsată din veacuri, de biruință a Adevărului; ceas al supremei bucurii a unui neam ridicat din suferința mileniului cu credința tare în dreptatea lui.
Este ziua sfântă a sufletelor românești, semn al înălțării României, una și nedespărțită, pe temei de Dreptate și Adevăr. Ziua Unirii reabilitează pe toți aceia care au luptat, care au fost stigmatizați cu vorba de „trădători de Patrie”, dar care s-au sacrificat pentru Unirea Românească din cetatea lui Mihai Viteazul, marea apoteoză a martirilor .
– Preasfinte părinte, noi am recitit nu de mult cuvântarea rostită de Sfinția Voastră la Alba Iulia și…
– A, da… Am cuvântat și eu la împlinirea voinței Domnului în mijlocul elanului anonim …
– Veneați, ca toți cei de atunci prezenți la măreața adunare, din lumea de energii, de conspirații și suferințe, cerând cuvânt istoriei.
– Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeșului:
– La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire.
– Că bine spui frația ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniți Horia și Cloșca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație de dincolo de mine, robul:
– Acesta-i ceasul Dreptății! fraților întru neam! Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul, și pământul. În slăvi, dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile:
– Vă amintiți de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge?
– Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?
– Da, Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem! mi-au răspuns sute de glasuri.
– Ei bine, ceasul acela a sosit!
– Unire, unire! legăna valul viu.
Părintele Hossu se oprește din vorbă iar noi încercăm să reconstituim, din puținele fragmente fotografice știute, peisajul izbucnirilor entuziaste ale istoriei de atunci, îmbrăcată în haină țărăneasca, stârnit de un popă românesc, sprijinit în cârja vlădicească; rostea prin vorbă biblică, împlinirea destinului transilvan.
– M-am gândit, continuă episcopul, la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, și am rostit pentru mulțime:
– Da, fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut; să audă ceea ce voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrămează fericiți că văd și urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați!
Și le-am citit apăsat actul Unirii.
La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale:
– Ne unim! Ne unim! Și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!
– Eu le-am spus iarăși: Fericiți sunteți voi fiilor care pentru vecie pecetluiți Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credința poporului său. Dreptatea și Adevărul sunt la temelia României unite!
Așa a fost …
– Îngăduiți-ne o întrebare: Ce semnificație avea hotărârea?
– Hotărârea este magna-charta libertatum; arată sufletul generos al românilor; este rezultatul unui examen luminos de conștiință a unui popor întreg. Ea – și e bine să știți aceasta! – este izvorul luminos al principiilor pe care azi le găsim solemn codificate în constituție. Vă amintiți ce se hotărâse – între altele – la Alba Iulia?
Noi bătrânii o știm ca pe un text biblic: „Egala îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din Stat”. Era unul dintre principiile fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamat de adunarea națională de la 1 decembrie 1918.
Constituția noastră spune că libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor. Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Exercitarea cultului este garantată de Constituție.
Eu, Episcopul de Cluj-Gherla, vă spun acum, când am 84 de ani, că sunt mândru de România de azi! Ea a căpătat numele mare și cinstit pe care nu-l are nici o altă țară latină de baștină, cum suntem noi. Sunt mândru că România nu mai este adverb ci substantiv: România, republică socialistă…
Spun asta și pentru paginile publicației din Cluj Steaua .
Și vă mai spun – pentru că n-am ascunziș în inimă – că acest întâi decembrie este – după părerea mea – întunecat de măsura din 1 decembrie 1948 luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma, 100 de ani de la Revoluția din 1848 și 30 de ani de la aceea din 1918 – acestea acțiuni de mare curaj la care au contribuit din plin credincioșii luptători ai Bisericii. Convingerea mea este că nu va trece mult până când lumina bucuriei semicentenarului de acum va fi totală.
La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii, să fie rănită Constituția Țării în ceea ce are mai profund, mai uman.
Aniversarea trebuie să îmbrace deplina haină a luminei; să poarte adevărata pecete a autenticității erei pe care noua constituție o consfințește; să fie îndreptată nedreptatea.
– Care sunt factorii determinanți ai Unirii?
– Poporul! El a pregătit Unirea. Toți, până la unul, știau că sunt români; că România liberă este doar peste crestele Carpaților; că toți românii trebuie să fim la un loc.
Îmi vine în gând o întâmplare din timpul unei vizitații canonice din 1917. Apăsa greu prigonirea întunericului. Gemeau temnițele și lagărele sub strânsori de lanțuri. Noi încercam să ducem mângâiere și tărie de speranță în puterea Dreptății divine.
Într-un sat cu fii de ai mei, mă întâmpină în fața bisericii o tânără cu rugămintea înlăcrimată de emoția vorbei rostite tare:
– Binecuvântă-ne părinte pe noi cele tinere fete cu bobul lacrămii în colțul de năframă pentru Unirea cu România.
– Taci, fiica mea, i-am spus cu o duhovnicească dojană.
– Nu pot! Tăcerea îmi frânge inima. Dacă o închid doare. În fața preasfințței tale ea, inima, trebuie să se deschidă!
Aveam deci – și trebuie să avem! – cu toții inima deschisă și azi. Unirea e a noastră, a tuturor Românilor. Așa era poporul! Îmi vine aminte și o altă întâmplare:
Unchiul meu Vasile fusese trimis de Tisa Pișta împreună cu Toader Mihaly la Carol I spre a stărui ca România să rămână neutră. La ieșirea de la rege, unchiul întâlnește pe Nicu Filipescu:
– Ce să spunem dle ministru lui Pișta?
– Nimic! Vom trimite vorbă prin 600.000 de baionete!
– Așa? Apoi Dumnezeu să le dea sănătate. Noi vom tăcea molcom!
Așa erau popii în misiuni diplomatice!
Zâmbim la înțelesul adânc al vorbelor rostite de antecesorul în scaunul episcopiei de Gherla al episcopului dr. Iuliu Hossu.
Îndrăznim apoi o nouă întrebare:
– Vă amintiți de împrejurările prezentării actului Unirii la București?
– Eram patru: Goldiș, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeș și cu mine. Ne-am urcat într-un … tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiești ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obține drum liber spre capitala izolată de restul țării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele și unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la București, ne-a așteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteți așteptați să sosiți de 1000 de ani. Să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria nu era a unei generații, ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credința de unire.
Bătrânul episcop Hossu continuă cu vorba domoală povestirea din anii aceia. Din spusa lui, reconstituim înaintarea delegației pe ulițele capitalei de atunci. Nu erau doi popi însoțiți de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferințelor, al speranțelor și al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanțuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulțimea era alături de cei în modeste reverenzi și sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei românești prăbușiți năprasnic în nemurire.
Priveam în adâncul ochilor albaștri ai episcopului: păstrează lumini de jăratec peste fior de amintire. Cei prezenți am dispărut parcă din chilia mănăstirii. El îngenunche în fața crucifixului pierzându-și sufletul în elan de mistică pietate.
După câteva momente continuă ca la un sfârșit de dramă, o sfielnică rugă.
– O, doamne! cum trăiește în mine marea și sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voievozilor țării românești! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-și pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania; vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alții presărau flori cine știe de unde aduse din Bucureștiul plin, în 1918, doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toții răbufneau în strigăte de necontenită bucurie.
Venea Transilvania!
Ardealul, Ardealul ne cheamă! Noi cei patru duceam pentru vecie voința de Unire. Totală!
Stăteam toți patru încremeniți. Priveam cerul senin, a pierdută, a mistică binecuvântare și, – doamne, doamne!, – curgeau și lacrimile noastre din căldură de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat!
… Episcopul pare obosit. Nu îndrăznim să-i punem vreo întrebare. Dar el continuă cu vocea șoptită, pentru noi numai:
– Veșnicia mi-a dat și mie paharul bucuriei. Sunt recunoscător lui Dumnezeu și neamului. Azi, de aici din locul de singurătate, binecuvânt pe toți cei din viață, participanți la marele act din 1918, pe nepoții și strănepoții lor; binecuvânt satele și orașele iertând greșiților și nevoind să supăr pe nimeni nici în vis. Dumnezeu să-i împărtășească pe toți din jertfa milei și laudei.
Îmbrățișez fierbinte pe toți, în acești ani de pe urmă ai vieții mele, prin smeritele mele rugăciuni. Păstrați-vă cu toții credința în Adevăr și Dreptate.
Petronela Negoșanu și E. Boșca-Mălin