Din articol
La cât a golit de sens Elena Ceaușescu expresia, ți-e și teamă să-i spui “savant de renume mondial”. Emil Racoviță însă chiar asta a fost: un explorator și un cercetător de excepție, deschizător de drumuri și creator de științe cunoscut în toată lumea. A studiat Dreptul, Antropologia și Științele la Paris. Este părintele biospeologiei și a fondat primul institut de profil din lume. A fost președintele Academiei Române și președintele de onoare al Societății de Zoologie din Franța. Lucrările sale sunt considerate clasice. În plus, avea talent artistic, scria cuceritor (l-a avut dascăl pe Ion Creangă) și binedispunea pe cei din jur cu un umor ce-i definea personalitatea. La 29 de ani, luni, 16 august 1897, se îmbarcă pe deja celebrul vas Belgica și pleacă spre Polul Sud. Se întoarce, doi ani mai târziu, după o aventură de un dramatism rar. Ajuns acasă, jurnaliștii de la Adevărul îl invită să ia prânzul cu ei, la o discuție căreia astăzi îi spunem interviu. Era toamna lui 1899.
Când am întrebat ChatGPT unde dau de interviuri cu Emil Racoviță, mi-a spus așa: “Emil Racoviță a trăit între anii 1868 și 1947, perioadă în care interviurile, așa cum le înțelegem astăzi, nu erau o practică obișnuită. Deși nu există interviuri directe cu el, informații detaliate despre viața și realizările sale pot fi găsite.…” Și urmau câteva recomandări.
Ce mă fac?, era întrebarea ivită instantaneu. Pentru că, dincolo de pasiunea mea pentru Emil Racoviță, stârnită de fostă lui studentă, miniona doamnă Zamfir, profesoara mea de geografie din gimnaziu, campania
nu putea să nu îl includă și pe savantul ieșean. Așa că am început să scotocesc pe www.
Am dat peste tot felul de texte interesante, mai puțin cunoscute: pagini din
și fragmente din
, o serie de benzi desenate despre cum a iernat echipajul, luni de zile, în iadul de dincolo de cercul polar, inclusiv un eseu care analizează
(dacă o fi un accident fonetic sau evoluție normală). Și multe altele. Nici un interviu, însă.
Documentarea, bineînțeles, a continuat și, într-un final, am dat și peste un prim interviu, acordat de savant, în iunie 1937, publicației clujene de limbă maghiară Keleti Újság . Bun, dar cam scurt. În sfârșit, vine și momentul de wow: citesc undeva că, la întoarcerea în țară după aventura din Antarctica, Racoviță a acordat un interviu ziarului Adevărul , publicat, în septembrie 1899, în mai multe părți. L-am găsit grație arhivei digitale
, da. De fapt, e o “relatare interesantă a convorbiri cu d. Emil Racoviță”, cum scrie însăși autorul, I. Teodorescu. La discuție a fost prezent și Constantin Mile, cunoscut jurnalist și, printre altele, director al importantelor ziare Adevărul și Dimineața . Discuția e savuroasă, cu mult inedit și parfum de epocă. Durează însă ceva mai mult ca un filmuleț de pe TikTok . Bucurați-vă de el!
Un român la Polul Sud
Am avut fericirea să prânzesc cu d. Emil Racoviță, tânărul savant român care a participat la expediția făcută de vasul Belgica la Polul Sud. Natural că toate “chestiile la ordinea zilei” au dispărut, pentru a face loc unei convorbiri asupra acestei expediții polare, prima la care a participat un român. D. Racoviță fusese însărcinat cu studierea faunei și a florei foarte puțin cunoscute ale acestui Pol. Lucrarea d-sale va apare în curând și desigur că-i va face onoare, că-l va pune printre cei mai de seamă oameni de știință ai veacului.
Dar de aceste descoperiri și studii ale simpaticului și savantului nostru compatriot n-am încă voie să vorbesc. D. Racoviță dorește ca lucrarea sa să apară odată cu lucrările tovarășilor săi de studii și de suferințe de pe Belgica . Voi trece deci asupra acestui punct și voi arăta numai peripețiile dureroase și tragice ale expediției, căci Belgica a suferit imens. La un moment dat ea fusese crezută ca complectamente pierdută. Din cele ce urmează se va vedea că îngrijirile acestea nu erau lipsite de fundament.
Expediția a plecat din Belgia în luna lui August 1897, sub conducerea d-lui Gerlache, un savant belgian. Vasul Belgica avea pe dânsul 17 persoane, printre cari însărcinat cu cercetările botanice și zoologice, se afla și d. Emil Racoviță. Scopul expedițiunei era pur științific.
Ajunsă în regiunile antarctice, ale căror cele mai apropiate pământuri sunt la 1000 de chilometri de marginile sudice ale continentelor, Belgica a pătruns în cețuri teribile și a fost asaltată de furtuni îngrozitoare. Navigațiunea în aceste dezolate locuri e extrem de grea. La fiecare moment vasul avea să se lupte cu vânturi furioase, cu mare demontată, cu munți de ghiață plutitori care nu se puteau distinge decât la zece metri distanță, când ciocnirea nu se mai putea evita.
Din toate calamitățile naturale care bântuie aceste regiuni polare, cea mai primejdioasă și mai apăsătoare e ceața. Ea expune la fiecare pas la moarte viața călătorilor și le ascunde soarele, îi împiedică să se călăuzească și să se distreze prin admirarea naturii înconjurătoare.
În cele din urmă, Belgica , deși admirabil de bine și de prudent condusă, n-a putut scăpa de o formidabilă ciocnire cu un munte de ghiață, cu un iceberg .
Deodată, la câțiva metri, exploratorii și echipagiul au văzut ieșind din ceața groasă un colosal iceberg. Evitarea nu mai era posibilă. Marea demontată purta Belgica pe valuri uriașe. Toate suflările s-au suspendat, toate inimile au înghețat. Cu ochii dilatați de spaimă, călătorii și-au văzut vasul izbindu-se cu furie de iceberg. Prin mintea fiecăruia a trecut ca un fulger arzător ideea că aci și acum expediția avea să se termine odată cu viața!
Din fericire, partea muntelui ce se prezintă vasului nu era ca un perete, ca de obicei, ci în pantă dulce. Belgica s-a dus deci să se dea pe ghiață, a patinat frumos până în vârful icebergului, și de aici a luat-o înapoi, căzând iarăși și plutind pe valuri. În loc de moarte, exploratorii găsiseră pe muntele de ghiață ocazia neașteptată de-a face cea mai extraordinară partidă de plăcere.
Prin luna lui Decembrie din anul plecării, Belgica , tot apropiindu-se de regiunile polare, a intrat într-o mare de sloiuri. Cât putea ochiul cuprinde, de jur împrejur, numai sloiuri de ghiață și iar sloiuri, care pluteau la întâmplare, se ridicau în valuri, ciocneau în vas și se loveau între ele. Navigația era foarte anevoioasă și primejdioasă.
În timpul unei groaznice furtuni, un marinar, Wincke, a fost luat de un val. Belgica a făcut mașina înapoi ca să îl caute. Wincke a fost găsit, dar desigur era mort. Apa rece de două grade sub zero nu putea permite nenorocitului o baie prea îndelungată. S-a hotărât totuși o încercare pentru a-l scoate. Un ofițer a fost legat cu funii și coborât în apă. După încercări supraumane, el a reușit să prindă cadavrul în brațe. Dar pe când era ridicat pe bord, frigul și oboseala amorțindu-i cu desăvârșire trupul, ofițerul a scăpat cadavrul. Nenorocitul de Wincke s-a dus la fund ca o bucată de plumb. Orice altă încercare de a-l repescui ar fi fost curată nebunie.
Prin luna lui Februarie 1898, Belgica n-a mai putut înainta, căci sloiurile s-au prins într-un imens câmp de ghiață. S-au luat deci toate măsurile de iernat, rămânând ca la desfacerea ghețurilor să se ia calea înapoi.
Dar așteptările au fost înșelate. Câmpia de ghiață se tot întindea fără încetare. Belgica era deci despărțită de restul lumii, fără nici un mijloc de a mai comunica vreodată cu cineva. A trecut vara, a venit iarăși iarna, și nici un semn de topirea sau sfărâmarea teribilei banchize nu se arăta.
Atunci, văzându-se că expediția nu mai dă nici un semn de viață, a circulat sinistra știre că se pierduse. Amicii rămași în lumea noastră ghiciseră bine teribilul adevăr: vasul fusese prins în ghețurile eterne! Dar unde? La ce distanță? Nimeni nu știa. Familiile celor pierduți au trecut prin groaznice momente de chinuitoare așteptare.
Personalul Belgicei a început explorarea câmpiei de ghiață în care vasul părea că se înțepenise pe vecie. Iată ce s-a descoperit: sloiurile se prinseseră în mai multe banchize mari, printre care circulau canale de apă liberă. Belgica se găsea drept în centrul unei colosale banchize, având un diametru de 24 de kilometri. Prin urmare, de la ea și până la cel mai apropiat canal era o distanță de 12 kilometri!
Ce era de făcut? Nimic altceva decât de a aștepta moartea sau o împrejurare neprevăzută. Din fericire s-a prezentat aceasta din urmă.
Banchizele, tot mereu hâțânate de mișcările apei pe care pluteau, apă ce se găsea la vreo 10-12 metri sub ele, se ciocneau necontenit. Fericirea a fost că aceste mișcări în loc să fie dulci, ceea ce ar fi mărit încă dezastrul, căci banchizele s-ar fi lipit și apa liberă s-ar fi tot îndepărtat astfel de Belgica , erau violente. Banchizele se ciocneau cu putere, se sfărâmau la margini, suprafața lor scădea mereu. La un moment dat, prin apropierea lunii lui Martie 1899, Belgica se găsea în fine la 760 de metri de canal. Dar nu mai era chip de așteptat, ci s-a hotărât, cum spunea d. Racoviță, să se dea o mână de ajutor naturei.
Plecând de la o crăpătură care mergea în linie curbă de la vas spre canal, pe care gheața avea numai patru metri grosime, întreg echipajul cu savanți cu tot, s-a pus pe lucru. S-a început tăierea unui canal în ghiață. Lucrarea era penibilă, dar pentru a scăpa cu zile ce nu face omul! Gheața era tăiată cu ferăstrăul în zig-zag, prin urmare în bucăți triunghiulare care erau împinse în canalul exterior pe măsură ce se detașau. Deschiderea canalului artificial în cel natural era de 35 de metri și apoi mergea îngustându-se spre vas până la zece metri. Deci un fel de triunghi de apă pe care avea să alunece Belgica .
Aci expediția a avut să sufere cea maI mare primejdie și cea mai dureroasă deziluzie. Tocmai când penibila lucrare era gata, când Belgica avea din nou să plutească și să-și ducă echipagiul la liman, banchizele s-au pus să joace cu putere. Canalul artificial s-a închis ca o gură flămândă, și un nou canal, pe prelungirea celui vechi, s-a deschis din Belgica spre o altă direcție. Din nenorocire, noua deschidere nu era suficient de largă.
Situația devenise îngrozitoare. Banchiza se despărțise în două de-a lungul crăpăturii, și cum această crăpătură era aproape în unghi drept, și cum cașul se afla la cotitura unghiului, el se găsea cu un deget băgat în țâțâia unei uși ce se închide și se deschide mereu. Cele două bucăți de banchize jucau deci în jurul punctului pe care sta Belgica , căscându-se când într-o parte, când în alta, amenințând să strivească vasul ca pe o coajă dee nucă. Echipagiul luase măsuri ca să-l părăsească la primul semnal.
Printr-o manevră abilă, profitând de un moment de liniște, Belgica a ieșit, în fine, prin una din căscături și s-a găsit în mare liberă. A descrie fericirea nenorociților nu e posibil.
Întoarcerea a fost însoțită de aceleași neajunsuri ca și venirea. Belgica plutea iarăși într-o mare de sloiuri. Dar de data aceasta sloiurile erau mai groase, furtuna mai teribilă. Valurile teribile, purtând pe ele bombe de gheață de mii de kilograme, izbeau cu furie flancurile bietului vas. La fiecare ciocnire oamenii își așteptau sfârșitul. Mereu trebuiau să lupte cu uriașele valuri înghețate. Când vedeau că marea îi bombarda cu blocuri prea mari, ei o bombardau cu cartușe de dinamită. Fiecare bloc prea considerabil, care putea sfărâma vasul, era primit cu o explozie de dinamită ce-l spărgea în mii de bucăți.
Dar o nouă primejdie, mai teribilă ca toate, se ivea la orizont. Curentul ce purta Belgica o îndrepta cu repeziciune spre un îngust canal care se deschidea între doi enormi munți de ghiață cu pereții drepți. Strivirea era sigură, absolut inevitabilă.
Dar, ca printr-o minune, vasul, dimpreună cu sloiurile ce-l înconjurau, a țâșnit printre cei goi munți.
Marea liberă liberă se întindea la infinit. Scăpaseră! După un an și o lună de trai între viață și moarte, erau iarăși pe calea ce ducea la liman! Voi continua.
Românii din Argentina
O parte extrem de interesantă a convorbirii pe care am avut-o cu d. Racoviță a fost aceea relativă la colonia română din republica Argentina. După cât pare, românii sunt numeroși acolo și fac afaceri bune, mai toți cu gândul de a se întoarce în ţară, împreună cu milioanele câștigate.
De îndată ce a sosit in Buenos Aires, d. Racoviță a fost obiectul celor mai speciale atențiuni din partea compatrioților săi. Își poate oricine închipui impresia sa, căci de unde să știe că la o distanță de o lună cu vaporul de patrie va întâlni compatrioți care să-l sărbătorească!
Un fapt demn de remarcat e că româncele, despre care Elysée Reclus în marea lui geografie spune că sunt cel mai energic element de asimilare al străinilor, continuă până și în republica Argentina aceasta operă patriotică. Așa de pildă, francezii și nemții însurați cu românce și emigrați pe acolo, nu numai că n-au făcut pe bravele lor soții să-și uite limba și obiceiurile strămoșești, dar le-au adoptat și ei, asimilându-și în perfecție cel puțin limba românească.
Așadar, colonia romanescă a primit cu entuziasm pe compatriotul ce se întorcea de la Polul Sud, se poate zice ca mortul din groapă. Bineînțeles, că entuziasmul nu se putea desfășura mai bine decât în jurul unei mese. De aceea, d. Racoviță a fost poftit la masă de a doamnă Declou, româncă măritată după un francez ce a fost prin România și astăzi este inspectorul porturilor argentine. D. Declou știe perfect românește și stă în cele mai strânse legături cu întreaga colonie românească.
D-na Declou a invitat, pentru această rară festivitate, pe toți românii și româncele aflătoare pentru moment în localitate. Masa era gătită de o meșteră bucureșteană, d-na Bayer, măritată cu un neamț litograf, dar tot așa de român prin sentimente și limbă ca și d. Declou. Dacă nu mă înșel, la această masă au participat, între alții, d. inginer Buța cu doamna, o transilvăneancă, d. Anghelescu, impiegat într-o mare fabrică de zahăr, d. dr. Marcus și alții.
O scenă nostimă s-a petrecut.
Se aduce pe masă un fel de bucate – autoarea bucureșteanca d-na Bayer – care a stârnit printre convivi o puternică mișcare de senzație, însoțită de surâsuri misterioase și de ocheade pline de șiretenie. Toată lumea privea cu o adâncă curiozitate pe explorator în momentul când și-a înfipt furculița în ce avea în farfurie.
D. Racoviță simțea că este obiectul atenției generale, ca toți așteptau cu nerăbdare ceva din partea d-sale, dar nu-și putea explica anume ce.
În cele din urmă, d-na. Bayer și-a pierdut răbdarea și a întrebat cu sfială:
– Vă plac bucatele, d-Ie Racoviță?
– Foarte mult, doamnă, sunt excelente.
– Dar… nu știți cum se numesc?
Mare consternare printre comeseni. Toți aveau aerul ca încep să pună la îndoială calitatea de român a exploratorului de la Polul Sud.
În fine, doamna Bayer rostește:
Sunt mititei , d-le Racoviță.
Lucrul s-a explicat apoi. D. Racoviță, fiind moldovean, nu știa ce sunt mititeii. I-a fost dat să facă cunoștință cu ei în Buenos Aires, ceea-ce, după mine, constituie cel mai extraordinar fapt al extraordinarei sale călătorii.
Fiindcă știu că administrația Adevărului a luat lăudabilă hotărârea de-a face să parvină câte un exemplar din acest număr fiecăruia din cei citați aici, prin intermediarul amabilei doamne Declou, care va avea gentilețea să le transmită la adresele respective, deoarece noi n-o cunoaștem decât pe-a d-sale, profit de această prețioasă ocaziune pentru a vesti pe d-na Bayer că anul acesta mustul curge în abundență în București. Peste 2000 de mustării își delectează mușteriii cu plăcuta băutură, cu lăutari și cu mititei . Știu că d-na Bayer va ofta din adâncul inimii citind aceste rânduri, dar mai știu că va fi un dulce oftat dupa patria absenta. […]
Aseară vorbeam cu d. Rădoiu, avocat, de colonia română din Argentina. D-sa. mi-a adus la cunoștință un fapt cu totul extraordinar. Îmi spunea că un arendaș din județul Buzău, al cărui nume nu și-l amintea, dar e probabil că și-l va aminti, a părăsit acum câțiva ani țara ducându-se în Argentina ca să-și încerce norocul tot cu cultivarea pământului. Se vede că i-a mers bine, dar, deprins cu obiceiurile agricole din România, a voit să le transplanteze și în patria sa adoptivă. Spre acest sfârșit s-a întors în țară, a luat cu sine mai multe zeci de familii de țărani, tot din județul Buzău, și le-a dus în Argentina cu femei și cu copii.
Cine știe pe unde, pe întinsele pampase ale Americii de Sud, se află deci, astăzi, un sat românesc care se întinde și prosperă! […] De veacuri străinii veneau la noi ca să facă averi. Iată că și ai noștri se duc să se îmbogățească la străini. Colonia română din Argentina e o probă evidentă.
Cu timpul vom auzi vorbindu-se în România de unchii din America, de acele moșteniri colosale venite ca din senin pe capetele celor mal săraci și mai fără speranțe.
Așa dar, iubiții mei compatrioți, când veți avea în familie vreun unchi, vreun văr, pe unul din acel zburdalnici ce nu-și mai găsesc loc în lume, care dispar fără de veste și pentru totdeauna, ducându-se nu se știe unde, mânați de nu se știe ce nebunie – sperați. Moștenirea poate să vă vie într-o zi, pe neașteptate, de la acel nebun de care toți ai lul vorbeau de rău.
E poate acum Argentina, adunând zeci de milioane pentru uitatele lui rude din România, uitat de ele.
Presa argentină
Mai am de relevat din conversația pe care am avut-o cu d. Emil Racoviță raporturile sale cu presa argentiniană, precum și câteva amănunte asupra acestei prese.
Personalul științific al Belgicei aducea cu dânsul o bogată colecție de fapte și observații noi, mai ales că Polul Sud nu mai fusese explorat în mod serios de pe la anul 1840. Dar pentru ca această colecție să poată fi judecată în întregul ei, era necesar să nu se divulge nimic din ea până ce raportul tuturor expediționiștilor nu avea să fie gata. Fiecare a luat deci hotărârea să nu divulge nimic publicității până Ia întocmirea raportuluI întreg.
Se va vedea din cele ce urmează cum compatriotul nostru, d. Racoviță, a fost pus în pozițiune de a nu se putea ține în totul de această hotărâre. Cauza a fost presa argentiniană și felul ei “american” de a proceda.
Ajuns la Buenos Aires, d. Racoviță a dat peste un vas de război argentinian, comandat de un înalt ofițer, savant în ale Polului Sud. Cei doi savanți au făcut cunoștință. Savantul român a fost în cele urmă invitat la masă pe fregata argentiniană. Conversația, natural, s-a învârtit în jurul expediției. Ofițerul a cerut o mulțime de lămuriri, care i s-au dat cu multă plăcere, mai ales că era vorba ca și el să participe în curând la una din expedițiile ce se pregăteau.
Care nu fu mirarea, și pot să zic indignarea compatriotului nostru când, a doua zi, în ziarul Nacion , organ guvernamental, a fost reprodusă întreaga sa conversație cu ofițerul de pe vasul argentinian, și reprodusă cu o exactitate uimitoare!
Iată explicația lucrului: printre convivi se afla și un tânăr foarte modest, foarte tăcut, care trecuse cu totul neobservat. Acel tânăr colabora la Nacion și profitase de destăinuirile făcute de d. Racoviță ofițerului savant. Fusese acesta complice cu jurnalistul? Fusese la rându-i înșelat? D. Racoviță n-a putut niciodată ști, și ceea ce-l supăra, era indiscreția nevoită pe care o comisese.
Însă răul nu e așa de mare cum și-l închipuie prea scrupulosul nostru compatriot, mai ales când te gândești câți au pățit-o ca dânsul.
Dar un nou contact cu presa îl aștepta, acesta și mai tiranic.
De abia debarcat în oraș, a fost făcut literalmente prizonier de o întreagă cohortă de reporteri al ziarului Prensa , care l-au predat directorului d. dr. Paz.
Aventura merită o descripție mai pe larg, mai ales că de la faimoasele pățanii ale lui Simba marinarul, relatate în O mie și una de nopți , mai rar s-a pomenit una ca aceea a d-lui Racoviță cu ziarul Prensa din Buenos Aires. Citiți și judecați!
Făcut prizonier, cum am mai spus, de cohorta de reporteri, d. Racoviță a fost condus în splendid echipagiu, dar foarte de aproape păzit, în mărețul hotel al Prinsei . Aici îl aștepta d-rul Paz, care l-a instalat imediat într-un apartament așa de confortabil și de splendid, încât d. Racoviță crede că a lui Loubet de la Palatul Elysée trebuie să fie, sau chiar este, nu-mi amintesc bine a aprecierea sa, cu mult mai prejos.
Aici i s-a pus în mod grațios la dispozițiune tot ce poate dori un om: odaie de culcare, salon, baie, serviciu, toate cât se poate de splendide și perfecte.
Era un palat încântător. Mai multe apartamente, tot așa de grozave, serveau pentru spitalizarea tuturor străinilor marcanți care vizitează Buenos Aires, căci pe toți îi acaparează minunatul serviciu de reportaj al Prensei .
D. Racoviță a fost găzduit, hrănit, servit, îmbăiat, plimbat prin oraș în socoteala ziarului, timp de douăsprezece zile. Singura plată ce i s-a cerut au fost interviurile la care l-au supus reporterii.
Pas de-i refuză dacă poți în asemenea împrejurări!
Și fericitul sau nefericitul nostru compatriot, cum voiți să-i ziceți, a fost nevoit să-și calce pe scrupule și hotărâri: a spus tot ce i s-a cerut. Cine-l poate condamna?
Prensa e un ziar independent, în genul Adevărului , sau Adevărul în genul Prensei , cum voiți. Așa i se explică succesul. De altminteri, Buenos Aires, cu marea și rapida sa dezvoltare – astăzi are un milion și jumătate de locuitori cu împrejurimile imediate – explică și comportă o mare dezvoltare a presei.
Totuși, tirajul Prensei nu trece de 80.000, ceea ce nu e enorm. Dar magnificul palat, somptuozitatea cu care sunt primiți musafirii, luxul doctorului Paz care-și permite în afară de această reședință princiară și altele, în oraș și la țară, se explică prin marile venituri aduse de anunțuri.
Prensa e în format mare, cu șaisprezece pagini. Opt sunt cu text și opt cu anunțuri admirabil plătite. Așa se poate înțelege cum jurnalul, cu tot luxul lui, poate produce net 160000 de lei pe lună venit. E colosal!
În timpul cât d. Emil Racoviță istorisea toate aceste minunății, era interesantă de privit mutra amicului și directorului nostru Const. Mille, care-l privea din celălalt colț al mesei.
De unde credea să-și epateze compatriotul și amicul de la Polul Sud cu mărețul local al Adevărului , cu lumina electrică și cu motoarele electrice din local, cu luxul apartamentelor, cu frumoasă scară tapetată cu afișe artistice, cu imensa sală de depuși de jos, Const. Mille începuse să arunce priviri disperate asupra luxului înconjurător, gândindu-se la o comparație cu palatul Prensei .
Da! Adevărul se mândrește că multe ziare europene din Apus n-au un local așa de avansat și de frumos ca dânsul. Dar cu America cine se poate pune! America l-a silit pe Const. Mille să-și plece nasul cu modestie în farfuria cu struguri; cam pe atunci venise vorba de Prensa .
L-am întrebat pe d. Racoviță dacă ar mai face o călătorie la Polul Sud. Mi-a răspuns că da, ceea ce m-a cam mirat în urma celor istorisite. Dar qui a bu boia , cine a gustat o dată din farmecul regiunilor polare se simte mereu atras spre ele.
Două expediții polare antarctice se pregătesc acum, după cât pare mult mai bine montate și utilate ca aceea de pe Belgica . D. Racoviță s-ar angaja bucuros în una din ele – și mai bucuros încă l-ar angaja una din ele – dar pleacă prea curând, cam peste un an și jumătate, și savantul nostru compatriot nu crede că va putea isprăvi până atunci cu punerea în ordine a materialului adus. […]
Expediția a descoperit, pe lângă lucruri științifice de ordin meteorologic, magnetic, geologic, botanic, zoologic etc., și mai multe golfuri, capuri, pământuri mari și insule, necunoscute până astăzi. Bineînțeles că toate au fost botezate. Una din insule a fost numită insula Cobălcescu, imortalizând astfel geograficește numele unuia din cei mai mari savanți ai noștri.
Elevii lui Cobălcescu – printre care am avut și eu fericirea să fiu, precum și d. Racoviță – vor afla aceasta cu o imensă plăcere, căci savantul naturalist a lăsat în inima tuturor celor ce l-au cunoscut o amintire plină de iubire și de respect.
Cred că cu aceasta am epuizat complect toată conversația avută cu d. Racoviță, și o regret, căci mai rar am simțit o plăcere mai vie ca relatând, cu slabele mele puteri, cele ce s-au citit până cum.
I. Teodorescu