În învățătura catolică, o indulgență este iertarea pedepsei temporale cuvenite pentru păcatele care au fost deja iertate. Conform Catehismului Bisericii Catolice, un credincios poate primi o indulgență dacă este dispus corespunzător și îndeplinește anumite acte prescrise. Aceste acte pot include rostirea unor rugăciuni specifice, efectuarea unui pelerinaj, vizitarea anumitor locuri sfinte (cum ar fi o biserică sau un cimitir) sau efectuarea faptelor bune.
În învățătura catolică, păcatul aduce atât vină, cât și pedeapsă. Păcatul mortal separă o persoană de Dumnezeu și are ca rezultat pedeapsa veșnică, care este iertată prin Sacramentul Spovedaniei (Pocăinței).
Cu toate acestea, chiar și după iertare, pedeapsa temporală rămâne, ceea ce înseamnă că sufletul are nevoie în continuare de purificare de efectele păcatului, fie în timpul vieții pe pământ, fie în purgatoriu. Indulgențele ajută la înlăturarea acestei pedepse temporale prin aplicarea meritelor spirituale ale lui Hristos și ale sfinților, cunoscute sub numele deBisericii. Acestea sunt obținute prin îndeplinirea anumitor acte precum rugăciunea, penitența, faptele bune, pelerinajele sau vizitarea locurilor sfinte, dar nu iartă păcatele și nu înlocuiesc Spovedania.
Păcatele sunt iertate prin spovedanie sacramentală și pocăință adevărată, în timp ce indulgențele înlătură pedeapsa temporală care rămâne după iertare. Indulgențele pot fi plenare, care înlătură toate pedepsele temporale, sau parțiale, care înlătură o parte din aceasta.
Indulgențele în Biserica primară și dezvoltarea practicii penitenței
Pentru a obține o indulgență plenară, un catolic trebuie să facă rugăciunea sau fapta bună necesară și să îndeplinească anumite condiții: detașarea completă de orice păcat (chiar și venial), spovedanie sacramentală, primirea Sfintei Împărtășanii și rugăciunea pentru intențiile Papei. O indulgență parțială necesită cel puțin o contrițiune sinceră. Indulgențele pot fi oferite și pentru sufletele din purgatoriu prin rugăciune, ca parte a comuniunii sfinților.
În Biserica primară, în special din secolul al III-lea, se credea că mărturisitorii și martirii aveau autoritatea spirituală de a mijloci pentru creștinii pocăiți și de a le scurta penitențele canonice. În timpul persecuției Deciene, unii creștini care se lepădaseră de credință au căutat ulterior readmiterea în Biserică prezentând scrisori semnate presupus de martiri sau mărturisitori, deși lideri precum Ciprian din Cartagina insistau că era necesară o pocăință sinceră.
De-a lungul timpului, disciplina penitenței s-a dezvoltat: până în secolul al VI-lea, cărțile penitențiale irlandeze îi îndrumau pe preoți în atribuirea penitențelor și permiteau comutarea acestora cu alte acte, cum ar fi rugăciunile, postul, milostenia, pelerinajele sau chiar plățile.
Evoluția și fundamentul teologic al indulgențelor în Evul Mediu
În secolele al X-lea și al XII-lea, aceste substituții erau din ce în ce mai mult legate de iertarea pedepsei temporale datorate păcatului. Un exemplu notabil a avut loc în timpul cruciadelor, când participarea la o cruciadă putea înlocui alte penitențe; în 1095, Papa Urban al II-lea a acordat prima indulgență plenară înregistrată la Conciliul de la Clermont cruciaților care își mărturisiseră păcatele.
Teologii medievali au explicat ulterior indulgențele prin ideea unei„comori de merite” , constând din meritele infinite ale lui Hristos și meritele sfinților. Deși indulgențele au ajuns să fie asociate în mod popular cu reducerea timpului în Purgatoriu, Biserica nu a stabilit niciodată definitiv această interpretare, iar viziunea modernă înțelege indulgențele ca fiind iertarea pedepsei temporale echivalentă cu penitența canonică.
În Evul Mediu, indulgențele au devenit utilizate pe scară largă în Biserica Catolică ca recompense pentru acte de evlavie, cum ar fi rugăciunea, postul, pelerinajele și donațiile caritabile. Oficial, Biserica învăța că indulgențele iertau doar pedeapsa temporală pentru păcatele deja iertate prin spovedanie, nu și vinovăția păcatului în sine.
Aplicarea indulgențelor în Evul Mediu și apariția abuzurilor
Cu toate acestea, deoarece indulgențele erau uneori acordate pentru milostenie, mulți oameni au început să le considere ca și cum ar putea fi cumpărate cu bani. Fondurile strânse prin indulgențe erau adesea folosite pentru proiecte religioase și publice, cum ar fi biserici, spitale, școli, drumuri și poduri.
De-a lungul timpului, s-au dezvoltat abuzuri grave: unii colectori () vindeau agresiv indulgențe și chiar promiteau mântuirea în schimbul banilor, depășind învățătura oficială a Bisericii. Aceste practici au contribuit la critică și mișcări de reformă.
În 1517, predicarea indulgențelor de către Johann Tetzel pentru a strânge bani pentru reconstrucția Bazilicii Sfântul Petru l-a determinat pe Martin Luther să publice Cele Nouăzeci și Cinci de Teze, criticând vânzarea și utilizarea greșită a indulgențelor și contribuind la declanșarea Reformei Protestante.
Ca răspuns la astfel de abuzuri, Conciliul de la Trento (1562–1563) a reformat practica, a abolit exploatarea financiară și a impus un control mai strict asupra acordării indulgențelor, afirmând în același timp că indulgențele în sine erau benefice atunci când erau înțelese și practicate corect.
Foto: O gravură a Liturghiei Sfântului Grigore de Izrael van Meckenem, anii 1490, cu o indulgență neautorizată.
Citește și:
Sursa: https://clujtoday.ro/cum-a-fost-aplicata-indulgenta-catolica-in-evul-mediu/