PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (27) | STIGMATUL ȘI SFIDAREA
[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „ Discuție despre lucruri lipsite de importanță” . Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine Cel puțin așa ne spune : „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare „jocurile hazardului”…
(II) S F I D A R E A
cel mai blând din lume, dacă-l hârâi prea mult, vă sfârși prin a te mușca…
Ca un bun ardelean-clujean (mai recent, prin adopție, arădean), de mic copil, am învățat să salut – în contexte colocvialo-amicale – cu „ ” În nici un caz cu „ Toată stima, chiar chapeau (!) , pentru frumoasa Italie, a sa limbă și a sa cultură magnifică… « Origine: („ciao”) provine din dialectul venețian , care însemna „sunt sclavul tău” (servitor), evoluând ca un salut prietenos.» [studentiada.ro & Al Overview]. Ceea ce însemna, la originile sale, și „servus” (n.n.). Utilizarea lui „ciao”, pe meleagurile noastre, îmi conotează „pășunismul”- cea și hăis!… se salută în stilul „pășunist”, n-au decât!… Dar, în Arad, când aud „ciao”, mă sictiresc… În Cluj, chestia asta se întâmplă destul de rar. Până și pe nepoțelele mele (britanice) le tot învăț, „ ziceți cum vreți pe limba lui Shakespeare, dar să nu v-aud cu «ciao»! ”… slabe speranțe… deh, mediul… Toate acestea, ca o la ceea ce vreau să zic mai departe… recte,… să…
Ca să fiu mai bine înțeles, sunt nevoit să recurg la un fel de prin biografia mea. M-am născut într-o țară comunistă (pe atunci, se vorbea de „”… apoi, „socialistă”…) iar la 38 de ani, m-am trezit într-o Românică primitiv-capitalistă… Ghinion? Noroc?… dracu’ știe… Cu 10 ani înainte de decembrie ’89, am avut ocazia să văd – în premieră – „Vestul” (Austria, Elveția, R.F.G.). Adică, să trec dincolo de „Cortina de Fier” (câștigasem o bursă la un Congres internațional la Hannover). Trecerea „cortinei” (de atunci!) a fost un șoc pentru mine… Mi-a trecut însă repede. Am revenit în țară, deși puteam – legerement – să rămân la „ Europa Liberă ” (îl aveam „acolo” pe amicul meu de pe vremea „ ”-lui, Emil Hurezeanu; eram, pe „vremea aceea”, amândoi, studenți – el la drept, eu la filosofie…). Evident, aveam o anumită „imagine” despre „Vestul capitalist”, construită, mai degrabă din vise… utopice, deci foarte, foarte… … Ei bine… „n-am rămas”… În Elveția (țară care, și azi, consider că „nu e reală”), aveam un la Schaffhausen, unde am și stat câteva zile și care m-a îmbiat – și el – să…
De la grădiniță, apoi de la școală m-am obișnuit cu tunsul… horribile dictu! . Țin minte că până și diriginta mea (la absolvirea liceului), distinsa prof. dr. Pașca mi-a ras cu lama ( ), de pe fotografia de tablou, niște amărâți de perciuni (nu erau mai mari ca cei ai lui E. Macron – „Musiu” Le President de la Republique… ). În studenție însă, „mi-am dat drumu’ ”. Eram obsedat de muzica rock-progresivă și de imaginea „zeilor” mei de la Pink Floyd, Genesis, Yes, Gethro Thull, Renaissance… Barba?… Mult mai târziu. Adevărul este că mi-am lăsat barbă… de lene… Niciodată nu mi-a plăcut să mă rad. În 1981 am reușit „să fentez” Biroul de evidență a populației de la Miliția Cluj și mi-am pus poza (cu barbă!) pe buletin! „Ei” au fost niște căscați… Evident, mai târziu, la intrarea în aula unde erau studenții mei, am fost obligat (auto-obligat!…) să am părul măcar legat la spate și barba… decentă… În Critic Arad apare fotografia mea (la fiecare material publicat; eu, zic: O.K!); cred că a fost „trasă” undeva, la sud de Dover (Anglia). Deja eram pensionar și nu-mi mai păsa de „pudibondisme”… Fotografia nu e mai veche de vreo trei-patru ani… arăt la fel (azi), numa’ că barba a devenit mai albă și patriarhală și aștept să crească până la… (la ce v-ați gândit?… ha,ha,ha…), până la centura curelei!… Pletele, la fel; doar că nu se vede în poză (ce fericire!) chelia apărută (mai nou) în creștetul capului… „Ei, asta e!”…
Am fost un fel de rebel și „nu prea”… n-aveam nici un chef să mă confrunt cu „autoritățile vremii”… era inutil și… „neproductiv!… Așa că am evitat „contrele ideologice” deși mă consideram marxist iar pe „ei”… NU! Am evoluat intelectual pe tărâmul logicii metodologiei și filosofiei științei, plus teoria informației, ceea ce m-a scutit de „justificări”… That’ s all!…
Abia acum voi încerca să „chibițez” despre ce înseamnă un și, mai ales,
2. Din nou, mergând pe urmele legendarilor Pink Floyd : „Inside out – Outside in”… [L.P. – „Wearing The Inside Out”]
Plecând de la vestitul album, am construit acest joc de cuvinte ( Inside out, Outside in ), practic intraductibil … giumbușlucurile limbii engleze… Într-o traducere „abstract-academică” (foarte liberă!) ar veni cam așa: „Inside out” = „interioritatea exteriorizată”, i.e., SFIDAREA; „Outside in” = „exterioritatea interiorizată”, i.e., STIGMATUL.
stigmat / stigmatizare am vorbit în Partea I („Stigmatul”) a acestui material. Problema este: care ar putea fi legătura dintre stigmat / stigmatizare ? Cred că între cele două există o dialectică foarte subtilă. Stigmatul / stigmatizarea vine din afara persoanei (neapărat umane, ) în cauză, iar motivul poate fi ceea ce, la modul cel mai general, numim o „ ”… de o ancestralitate nebuloasă. Ne place, al dracu’ de mult, „să taxăm”… fără temei serios. M-am ferit de termenul de „proscris” (generic = „în afara protecției legii”). Cât privește sfidarea, e ste – uzual – poziția lui „ ’ ăl mai tare din parcare ” iar – tot uzual – adresabilitatea este spre cel care „ tre’ să stea naibii în banca lui ”… Astfel, se transformă în . Chiar și DEX-urile spun: « (i) Înfruntare plină de dispreț ș bravadă, sfruntare. (ii) ( ) Atitudine, faptă, gest bravadă, sfruntare. (iii) (Rar) Amenințare. (iv) Opunere temeinică, în ciuda consecințelor (grave). (v)( ) desfidere.» [Dex on-line ]. Stigmatul / stigmatizarea generează (de obicei!) o , recte, tot o : gradual, de la contestare la revoltă, până la revoluție (sau crimă?!).
Dar să „transgresăm” sau să „translatăm” – printr-o „glisadă” sui generis în lumea noastră, cotidiană…
Las la o parte cazul milionarilor de carton (parveniții) sau al celor din lumea interlopă. În aceste cazuri, „acolo”, astăzi ești… mâine, poate nu mai ești deloc (!). Mă interesează lumea „ actorilor politici ”. De la noi și de aiurea.
Majoritatea așa-zișilor oameni politici n-au nicio vocație în domeniu. Au parvenit – de cele mai multe ori – prin forța hazardului. Ei sunt „umplutura” jegoasă a unei „mase de manevră” cu totul speciale: sunt aplaudacii de comandă. Cei care se află la capătul celălalt al „sforilor” rămân adesea anonimi; n-au nici un interes să „iasă în față”, își „rezolvă” interesele, mai mult sau mai puțin obscure, din spații neștiute mai de nimeni, sunt o specie aparte de . Totul se face prin defilarea celor care ajung să se creadă „cineva”. Priviți la „aleșii neamului” din Cotețul poporului… Nu degeaba cota lor de încredere în marea masa a populației este la genuchiul broaștei… În schimb, atitudinea lor oamenii de rând , nu cunoaște margini, înălțime, ce să mai vorbim de bun simț… Dacă sunt prinși (unii, uneori) cu „mâța-n sac”, din toți bojocii că e „lucrătură politică” din partea adversarilor lor (tot… politici!)… Se fâțâie în mașini de lux, în „țoale de firmă”, nu le mai ajunge nimeni la nas… Când e cazul (inevitabil!) să mai scoată și o vorbă din gură, se înspăimântă până și un om foarte „simplu”, cu doar patru clase primare… Ar fi foarte vesel dacă n-ar fi foarte trist: „ăștia ni-s oamenii, cu ăștia defilăm!”. Se tot vorbește la noi de „analfabetism funcțional”; mai ales în rândurile tinerei generații… De ce să nu vorbim și de un „ analfabetism funcțional-politic ”? „Limba (lor) de lemn”, ce naiba denotă? Și până la urmă, sfidarea lor se metamorfozează în cinismul de cea mai joasă speță: „ Ce vreți? Voi ne-ați votat! ”. Dacă ar avea ceva mai multă minte, ar fi putut să adauge, sarcastic: „ Fiecare societate își are oamenii politici pe care-i merită! ”… Priviți-i (!), cum stau în băncile celor două Camere din Cotețul poporului , ce fac în timpul în care alții ca ei, mai precuvântează câte ceva de la tribună sau… vedeți-i cum se încaieră (la propriu!). Cât dracu’ o costă pe societatea care-i ține în spate, de dragul unor așa-zise aparențe de democrație?… Când a fost vorba de reducerea numărului lor… să te ții… proteste… indignare… acuze de regim autoritar ș.a.m.d. … În fine, care este „utilitatea” lor efectivă, în afara faptului de a sfida?! Îmi pare rău, dar istoria ne învață că marile fapte politice nu au fost rodul grămezii, ci al unei elite foarte reduse de oameni… Dacă nu chiar unul singur!… Fapte bune și fapte abominabile… „S-a fumat” de mult sloganul că „ masele sunt adevăratele făuritoare ale istoriei
Dar să redevin „avocatul diavolului”… Se vorbește adesea de necesitatea ca o societate modernă să fie condusă de . Motivul? Ei sunt experții, ei „judecă la rece” și decid așijderea. Cu alte cuvinte, fără sentimente, fără recunoașterea anumitor sau a existenței anumitor Totul este calculat, stabilit și prognozat strict științific, strict obiectiv, strict impersonal… Chiar dacă se taie în carne vie sau se calcă cu bocancii pe sufletele oamenilor. Aparența „perfecțiunii” este doar o himeră. De aceea, decizia finală a trebuit să revină oamenilor politici , care ar ține cont tocmai de ceea ce nu contează pentru un tehnocrat. N.B.: am în vedere adevărații oameni politici și care ajung – îndreptățit, recunoscut! – la exercitarea puterii (cea care alta (?), în stat). Cu alte cuvinte, am în vedere idealul (de neatins) al unei societăți autentic democratice. În cazul unui „regim de comandă” (fie el de „dreapta”, fie el de „stânga”) nu mai contează decât „ -ul” sau „ -ul”… Deci, la modul ideal, o persoană aflată ca factor de decizie , ar trebui să aibă clarviziunea („rece”) a tehnocratului și nuanțările de circumstanță („calde”) ale politicianului. Dar o asemenea „simbioză” este extrem de rară! Politicianul este mereu întunecat de jocul de interese la care trebuie să facă față, de interesele pe care el (!) le reprezintă și/sau le are, de clientela de partid, care stă mereu la spate, cu mâna întinsă, așteptându-și „pomana”, de obsesia alegerilor viitoare pe care trebuie să le recâștige etc. etc. etc. … Adică: oportunitatea se transformă în oportunism! Dacă politicianul nu este cu adevărat, … atunci să nu ne mai mirăm: priviți la situația actuală a Românicăi!… Punct: mi-am terminat „exercițiul imaginar la bară”.
Să nu credem că pe alte meleaguri nu asistăm la spectacolul o sfidare mondială… Dar desprea asta, în scurtul care urmează…
3. „Se non e vero, e ben trovato” [Giordano Bruno]: „anche se la storia o l’affermazione non fosse vera, e comunque un’ottima invenzione o una narrazione verosimile”…
… Cât despre traducere…nici vorbă!… nu-mi fac spaime că posibilii mei cititori români nu vor înțelege acest text simplu din „limba soră”… de quoi s’agit-il… (altă „soră”!…)
De vreo 9-10 zile asistăm la un nou război pustiitor în „Golf” (Orientul Mijlociu). Despre (supra-aroganța) lui DDD [ ] of America, viclenia reptiliană a lui Putin of Russia și enigma „ermetizată” a lui Xi of China voi avea ocazia să mai scriu, din păcate, din belșug… Mai ales că aștept -ul DDD-Xi de la începutul de aprilie a.c.
Am început cu tunsoarea mea și pilozitatea feței mele din tinerețe. Vreau să închei acest episod (legat de SFIDARE) cu ceva ce s-a numit „ Sfidarea mondială ”… Cei mai vârstnici își amintesc (sper) de această carte ce a creat valuri… a l’epoque , pe cei mai tineri îi invit la orice bibliotecă mai de Doamne’ajută… O sinoptică pe înțelesul tuturor:
Sfidarea mondială” (Le Défi mondial) este o carte influentă scrisă de Jean-Jacques Servan-Schreiber în 1980. Lucrarea analizează criza industrială și economică a țărilor dezvoltate, evidențiind schimbarea puterii către controlul petrolului și necesitatea adaptării la noua economie informațională globală. Cartea explorează schimbările geopolitice și economice din Paris până în Tokyo și Riad. (…). Puncte cheie ale cărții:
Cine a citit și își reamintește cartea, cine o citește astăzi… nu va avea deloc sentimentul că ea a fost scrisă acum peste 40 de ani. Doar câteva amendamente spre actualizare:
În „acea vreme”, lumea din mediul intelectual al țărilor socialiste era „oripilată și indignată” de două teorii „capitalist-imperialiste” în mare vogă: teoria societății post-industriale teoria convergenței. Ambele se intersectează și sunt conjuncte și cu cartea lui Jean-Jacques Servan-Schreiber. Ideea comună: revoluția științifico-tehnică, atingerea stadiului de societate informațională (azi, „+” -ul cu A.I.!…) vor șterge, treptat, diferența dintre capitalism și socialism…
Autorul francez nu avea cum să întrevadă „ciudatul an ’89 ” al secolului trecut, an ce a aruncat (să sperăm!) definitiv în aer ideea de comunism. Mici corecturi: Rusia a alunecat și mai adânc în marasmul „post-comunist” și din cauza priorităților sale belicoase și neo-imperialiste, și-a neglijat grav progresul științifico-tehnic-informațional (cel puțin, așa spun experții în spațiul ex-sovietic… ). China a adoptat „dogma” (?) o țară, două sisteme și crede că a împăcat magistral capra și varza… Restul țărilor „ex-socialiste”?… Dumnezeu cu mila!…
Am apelat la acest exemplu dintr-o rațiune foarte simplă, recte, vă provoc să descifrați „misterul”: cine reprezintă și cine reprezintă în lumea noastră, de azi?
Sunt couteau găsi alternative terminologice bi-polare mai fericite; pe mine însă, această mă obsedează în ultima vreme…
Se non e vero, e ben trovato?!…
No, dragilor, SERVUS!
Citește și:
Sursa: https://www.criticarad.ro/palavrageala-despre-conditia-umana-27/