Să scrii despre Ștefan Pascu nu este ușor. A fost o personalitate atât de complexă și tutelară a istoriografiei noastre în perioada comunistă postbelică, încât este greu să scrii foarte obiectiv, în stilul istoriografiei clasice „fără ură sau părtinire”. În toamna lui 1990, când am intrat la Facultatea de Istorie a Universității clujene, după un examen la care au concurat 14 candidați pe un loc, Ștefan Pascu era deja izolat și ignorat de administrația Universității „Babeș‑Bolyai” și nu numai, fiind considerat un colaborator al regimului comunist‑ceaușist și un apropiat al cuplului dictatorial. Izolarea marelui istoric a fost atât de brutală încât, chiar la cursuri și seminarii, Ștefan Pascu era înjosit și împroșcat cu noroi, ca istoric ideologizat care ar fi făcut concesii științifice regimului comunist, critici aduse chiar de unii profesori pe care el îi promova când era rector al universității. Ca tânăr sensibil și rebel, am simțit imediat nedreptatea făcută distinsului istoric. Opera sa nu putea fi ștearsă din istoriografia românească, mai ales că îmi amintesc cum, cu banii mei de bursă de liceu, la sfârșitul anilor ’80 mi‑am cumpărat volumele excepționale, frumos cartonate și colorate, ale cărții „Voievodatul Transilvaniei”, pe care le‑am citit cu creionul în mână și pe marginile cărora, ca adolescent, visam la castele și cavaleri ardeleni din perioada medievală.
Într‑o toamnă târzie, pe holul Institutului de Istorie de pe strada Napoca, prin 1991, am văzut un bătrân palid, slab, cu părul alb. Un coleg mi l‑a arătat cu degetul, într‑o stare de mânie proletară: „Privește, el este Ștefan Pascu, comunistul!” Bătrânul m‑a privit trist. L‑am salutat instinctiv cu un „Bună seara!” Ștefan Pascu s‑a uitat cu blândețe la mine și mi‑a răspuns încet: „Bună seara, domnule student!” Am fost fericit: m‑a salutat marele istoric. Prigoana împotriva lui a continuat însă. Din definiții inepte și schematice de istoric comunist și ideologizat nu a fost scos — paradoxal — nici de noii corifei ai ideologiei post-comuniste. Istoricul nu a mai fost invitat la conferințe, seminarii, colocvii și întruniri științifice oficiale. L‑am întâlnit pe Ștefan Pascu doar la simpozioane organizate de societăți civile cu profil patriotic, precum Societatea Cultural‑Patriotică „Avram Iancu” și Asociația „Pro Maramureș — Dragoș Vodă” la Cluj‑Napoca, Sighet, Borșa sau Câmpeni. Era pus mereu în capul mesei, „confiscat” de pasionații de istorie fără studii de specialitate. A devenit apropiat de „Vatra Românească”, de PUNR și de Gheorghe Funar după 1992, fiind promovat în aceste cercuri ca o legitimizare a acțiunilor social‑culturale și politice specifice naționalismului post‑decembrist. Astfel, istoricul a fost publicat în revistele și antologiile editate de aceste organizații. Moartea lui a lăsat un gol uriaș în rândurile acestor organizații cultural‑patriotice și a produs un regret major. Din păcate, istoriografia oficială, în 1998, a acceptat moartea istoricului ca pe o ușurare și un capitol încheiat, deși el fusese președinte al filialei locale a Academiei Române până în 1995 și apoi președinte de onoare până în 1998. Moartea lui Ștefan Pascu a însemnat o pierdere uriașă pentru istoriografia română din a doua jumătate a secolului XX. Istoricul Ștefan Pascu a fost un factotum tutelar al istoriografiei române, care a conectat istoriografia noastră la valorile europene ale timpului, dar și la marii istorici din țările „frățești”.
Ștefan Pascu s-a născut pe 20 aprilie 1927, în Turda, și decedat pe 2 noiembrie 1998, în Cluj‑Napoca. A fost membru titular al Academiei Române din 1974 și corespondent începând din 1963. Între anii 1974 și 1990 a fost președinte al Secției de Științe Istorice, iar între 1982 și 1995 a ocupat funcția de președinte al Filialei Cluj‑Napoca a Academiei Române, devenind ulterior președinte de onoare (1995–1998). Pascu a avut o carieră universitară extinsă, debutând ca bibliotecar onorific la Institutul de Istorie Națională și avansând până la profesor la Catedra de Istorie Medievală a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj. Activitatea sa a fost marcată de funcții administrative importante, inclusiv rector al universității între 1968 și 1976. De asemenea, a fost deputat în Marea Adunare Națională și a deținut diverse funcții în cadrul Partidului Comunist Român. A profesat ca cercetător științific, contribuind la volume relevante privind istoria României, cum ar fi ”Documente privind istoria României”, și a colaborat la elaborarea tratatului ”Istoria României”. Domeniile sale de expertiză au inclus istoria medievală și modernă a Transilvaniei, istoria contemporană a României, paleografia și demografia istorică. Pascu era recunoscut pentru promovarea demografiei istorice în istoriografia română și pentru activitatea în domeniul educației superioare. A susținut o teză de doctorat despre istoria română și a urmat studii în domenii variate, inclusiv la Accademia di Romania din Roma (1942). Pascu a avut un impact semnificativ în dezvoltarea și cercetarea istoriei române, fiind recunoscut ca o figură esențială în acest domeniu. A ocupat funcția de director al Institutului de Istorie din Cluj (1973-1990) dar și de director al Bibliotecii Academiei, filiala Cluj. Astfel, Ștefan Pascu este autorul a aproape 600 de lucrări, incluzând cărți, studii, articole și recenzii, având o contribuție semnificativă la istoriografia românească. Opera sa acoperă o gamă vastă de subiecte din istoria României, fiind remarcabilă atât prin cantitate, cât și prin calitate.
Printre volumele sale importante enumăr doar câteva, din motive tipografice: „Alexandru Chiorean alias Bătrâneanu şi rolul său în revoluția românilor ardeleni din anul 1848” (1939), prima sa lucrare semnificativă; „Petru Cercel şi Țara Românească la sfârșitul secolului XVI” (1944), teză de doctorat; „Răscoale țărănești în Transilvania” (1947) și „Transilvania în epoca Principatului” (1948), lucrări despre istoria socială și politică a regiunii; „Din istoria Transilvaniei” (1964), în colaborare cu Constantin Daicoviciu; „Voievodatul Transilvaniei” (1971–1989), o serie de patru volume exhaustive despre structura politică a Transilvaniei. Între volumele sale mai recente se numără „Transilvania, inima pământului românesc” (1990) și „Scrieri istorice” (2014), evidențiind contribuțiile sale continue la analiza și interpretarea istoriei românești. Pascu a abordat teme variate, inclusiv revoluțiile, istoria medievală și formarea națiunii române, având o influență durabilă asupra dezvoltării istoriografiei române pe toate planurile. Lucrările sale au fost traduse și în alte limbi, extinzând astfel impactul cercetărilor sale dincolo de granițele României. Prin dedicarea sa, Ștefan Pascu a lăsat o amprentă profundă în patrimoniul cultural și istoric al națiunii. Ștefan Pascu a fost membru active de altfel în multiple societăți și organizații profesionale, atât naționale, cât și internaționale. A fost membru al Academiei de Științe Sociale și Politice din 1970 și a avut un impact important asupra cercetării sociale și istorice în România. De asemenea, a fost ales membru al Academiei Portugheze de Științe Istorice, consolidând legăturile între istoriografiile română și portugheză. Pascu a fost implicat în activități internaționale și a fost onorat ca membru de onoare al unor universități străine, evidențiind recunoașterea sa pe plan global. A fost un activ participant în organizații naționale, cum ar fi Comisia Română de Istorie Militară (din 1974) și Societatea de Științe Istorice din România, pe care a condus‑o ca președinte între 1978 și 1990. A ocupat funcții în structuri precum Consiliul Național al Radioteleviziunii Române (din 1978), Comitetul Național pentru Știință și Tehnologie (din 1980) și Consiliul Național al Științei și Învățământului (din 1985). A fost președinte al Comisiei Internaționale de Demografie Istorică între 1975 și 1985, subliniind interesul său pentru demografie în istoriografie. A devenit membru al Academiei Internaționale Medicea din Florența în 1989, adăugând la lista sa de asocieri prestigioase. Aceste angajamente au demonstrat nu doar activitatea sa în cercetare, ci și influența în promovarea și coordonarea studiilor istorice la nivel național și internațional.
Ștefan Pascu a fost recompensat pe parcursul carierei cu mai multe premii și distincții notabile, cum ar fi Premiul I al Ministerului Instrucțiunii Publice (1944); Premiul „Ilie E. Torouțiu” al Academiei Române (1948); Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1956); Premiul I al Ministerului Învățământului (1961); titlul de „Profesor Universitar Emerit, Om de Știință Emerit” (1970). Aceste premii subliniază angajamentul său față de educație și cercetare, precum și influența sa asupra istoriografiei românești în acei ani grei pentru români. A fost distins cu mai multe onoruri și titluri de regimul comunist și de foruri academice: Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa a III‑a (1971); titlul Doctor Honoris Causa al Academiei Internaționale de Arte Moderne din Roma (1989). În 1992 la propunerea lui Gheorghe Funar i s-a înmânat titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Cluj‑Napoca. Aceste distincții reflectă statutul său de personalitate marcantă și plenară în domeniul istoriei și educației. În consecință, Ștefan Pascu s‑a bucurat de toată recunoștința academică și oficială în perioada comunistă, cu tot ce decurgea de aici: onoruri, titluri, excursii în Occident, bani și putere administrative, total opusul altui istoric clujean David prodan.
După înlăturarea lui Constantin Daicoviciu, perceput ca omul lui Dej, istoricul Ștefan Pascu a fost preferatul lui Nicolae Ceaușescu, care l‑a promovat în funcția de rector a Universității clujene și mai târziu ca membru supleant în CC al PCR. Istoricul s‑a bucurat din plin de privilegiile ce decurgeau din aceste funcții și onoruri. Poate de aceea succesul academic și postura de nomenclaturist comunist i‑a adus după revoluția din decembrie 1989 criticile și „decăderea” din funcțiilepublice, deși ca istoric a mai avut anumite recunoașteri instituționalizate. Ștefan Pascu a fost acel istoric care a pliat foarte bine necesitățile regimului național‑comunist cu istoriografia românească de atunci. În 1972 a fost principalul organizator din partea statului comunist și al instituțiilor academice a centenarului trecerii în eternitate a eroului național Avram Iancu (10 septembrie 1972). Atunci istoricul a organizat simpozioane tematice dedicate „Crăișorului Munților” la Cluj, Brad, Abrud și Câmpeni. A contribuit instituțional la reamenajarea casei memoriale Avram Iancu din Vidra de Sus, unde a organizat expoziții, excursii academice și simpozioane. Sub coordonarea sa s‑a publicat o culegere de studii cu aceste disertații și studii academice despre Avram Iancu și revoluția română din Ardeal. Mai mult, Ștefan Pascu a fost „nașul” identificării casei în care a locuit Avram Iancu ca student la liceul piariștilor și la facultatea de Drept din Cluj între anii 1841–1846. Pe casă a pus o placă memorială de marmură comemorativă care se află și azi. În ultimii ani Primăria clujeană a preluat apartamentul de la chiriași în urma unui proces și astăzi, prin inițiativa lui Mircea Popa și a administrației locale și implicarea mea personală, avem un Centru Memorial Avram Iancu în această clădire dedicat în special elevilor și studenților clujeni. Tot în 1972, de centenar, Ștefan Pascu a publicat monografia „Avram Iancu”, care este o biografie devenită clasică despre eroul revoluției române din 1848, dar care totuși nu se ridică ca și complexitate și informații la nivelul monografiei cunoscute a lui Silviu Dragomir. Lucrarea este mai degrabă o sinteză pentru studenți și publicul larg decât o biografie completă. Ceea ce aduce nou biografia „Crăișorului Munților” este o informație total inedită: Avram Iancu a scris poezii în tinerețea liceală și studențească la Cluj, versuri populare și de dragoste. Încă din anii 1970, istoriografia ardeleană a cunoscut o surdă luptă a două viziuni asupra istoriei Transilvaniei românești: cea a lui Ștefan Pascu versus percepția lui David Prodan. Ecourile acestei dezbateri istoriografice s‑au făcut auzite și după 1990 pe holurile facultății de istorie. Ștefan Pascu, susținând regimul, a impus o viziune de culoare naționalistă asupra istoriei medievale și moderne a românilor din Ardeal, în contradicție cu David Prodan, care percepea istoria românilor ardeleni mai mult printr‑o percepție socială, legată de aspectul țărănesc și de statutul social al iobăgiei. Cele două viziuni i‑au împărțit în tabere contradictorii pe istoricii ardeleni. Marea parte, dintre istorici, pentru funcții, putere și recunoaștere, erau de partea lui Ștefan Pascu, iar cei cu alură de „dizidenți” susțineau perspectiva socială și „apolitică” a tezei lui David Prodan, care era mai mult aplicată pe documentele de arhivă. Interpretările lui Ștefan Pascu erau criticate de o parte dintre istorici că se puteau ușor ideologiza. Personal consider că acest „conflict” istoriografic surd a fost benefic istoriografiei noastre, oferind emulație în cercetare și în temele dezbătute. Până la urmă, concluzionând să nu neglijăm faptul că Ștefan Pascu, de fapt, a continuat o viziune istoriografică interbelică, fiind bursier la Roma în vremea mussoliniană și asistent la universitatea clujeană din timpul regimului antonescian. Istoricul a urmat stagii de specializare în Italia, la Accademia di Romania din Roma și la Școala de paleografie, diplomatică și arhivistică de la Vatican (1940–1942). În 1942, Ștefan Pascu a susținut teza de doctorat în istorie cu titlul Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI‑lea, începându‑și activitatea profesională ca asistent universitar, apoi lector și din 1948 conferențiar la Facultatea de Istorie și Filosofie. Deci era și un istoric al ”vechiului regim” pentru comuniști.
După ce a fost ignorat și ocultat în perioada „internaționalistă” a comunismului din anii ’50, Ștefan Pascu a fost repede recuperat de regimul lui Nicolae Ceaușescu și promovat în funcții și sarcini academice. Ștefan Pascu nu a făcut însă rabat de la metodologia istoriografică și de la conexiunea cu marea istoriografie europeană. El nu a renunțat la știința istoriei în sensul viziunii lui Ovidiu („Omne mutatur, nihil interit”) și a lui Cicero („Historia magistra vitae”). Istoricul a scris în stil pozitivist, bazat pe cercetarea izvoarelor cu acribie, într‑o manieră clasică, dar nu vetustă, ci conectată cu ponderație la noile tendințe ale istoriografiei europene. Metodologia sa solidă de cercetare nu s‑a conectat cu cea a Școlii Analelor; istoricul prefera promovarea unei abordări moderate, strict brodate pe document, fără o interpretare legată de imaginar sau de istoria mentalităților. „Voievodatul Transilvaniei” este și astăzi o contribuție fundamentală la istoria medievală și încă nedepășită de alți istorici. Poate a marșat pe tușe istoriografice astăzi ignorate de cercetători: răscoala lui Horea prezentată ca revoluție populară, avant la lettre, a revoluției franceze și o revoluție națională, intrând aici grav în contradicție cu David Prodan, care a perceput momentul din 1784 ca o răscoală socială și de emancipare țărănească. Deși a scris în comunism, istoricul a arătat importanța religiei ortodoxe în Transilvania prin înființarea de eparhii cu acordul regilor Ungariei și la inițiativa domnilor Moldovei medievale, care au avut un rol la păstrarea identității naționale a românilor asupriți. A prezentat Unirea lui Mihai Viteazul din 1600 ca o mișcare a unei conștiințe naționale, contracarând canoanele istoriografice ale epocii care plasau creșterea conștiinței naționale abia în secolul al XVIII‑lea în această parte a lumii. Este de remarcat și contribuția lui Pascu din 1986 la oferirea răspunsului academic al RSR în fața provocărilor Istoriei Ungariei a Academiei Maghiare de Științe, care au ignorat trecutul românesc al Ardealului premedieval și susțineau teoriile imigraționiste ale lui Roesler. Istorciul clujena Ștefan Pascu a adus o contribuție polemică excepțională la demantelarea punctului de vedere maghiar, bazat pe teorii ideologice. Ștefan Pascu a continuat în comunism de fapt linia istoriografică interbelică a lui Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ioan Nistor și, în parte, a lui Nicolae Iorga. În ciuda regimului comunist cu impunerile sale canonice, Ștefan Pascu a reușit să scrie o istorie dezbărată de ideologie și compromisuri, fiind unul dintre cei mai mari istorici ai secolului XX din România și Europa Centrală și de Est. Astăzi moștenirea sa este continuată cu succes de Ioan Aurel Pop, Ioan Drăgan, parțial de Ioan Bolovan și, venind din urmă cu noul val istoriografic clujean, de Mircea Gheorghe Abrudan. Istoricul Ștefan Pascu alături de David Prodan sunt cei doi piloni fundamentali ai istoriografiei românești postbelice, pe care se bazează scrisul istoric românesc de azi din Ardeal. Istoricul a iubit atât de mult Ardealul, încât a perceput trecutul într-o nuanță etnocentristă cu Transilvania ca o inimă românească care a bătut și a unit România.
Sursa: https://www.napocanews.ro/2026/03/stefan-pascu-o-efigie-a-istoriografiei-postbelice.html