Scriitorul Petru Nica, colaborator al Ziarului de Vrancea, reflectează asupra transformării dramatice a satului românesc – între pierderea tradițiilor, depopulare și speranța renașterii prin credință și întoarcerea la rădăcini.
Amurgul satului românesc
Oare chiar trăim vremurile de amurg ale satului românesc? Desigur, este o întrebare retorică. Însă sunt semne care ne îndreptățesc să credem că satul tradițional se află aproape de apus. Sperăm să supraviețuiască prin metamorfoză și să capete o nouă formă, pentru că deja observăm o emergență a modernismului în structura tradițională a satului românesc. Crisalida care i-a asigurat dăinuirea în timp, în forma tradițională consacrată, se află la muzeu. Marele sociolog Dimitrie Gusti a creat primul muzeu aparținând satului românesc încă din anul 1936. Muzeul a fost amplasat pe malul lacului Herăstrău din București. Inaugurarea s-a făcut de Ziua Națională a României, 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea. În discursul său, marele sociolog a explicat însemnătatea acestuia, rostind: ,,Ce este Muzeul Satului? O viată de sute sau poate de mii de ani care ne pătrunde, trecând pe ulițele acestui sat ciudat, făcut din mai toate satele României. Tot ce este mai al nostru vorbește din el cu un glas care nu poate să nu zguduie și pe cel mai nepăsător, pentru că este glasul trecutului nostru anonim și al neamului romanesc”. Dimitrie Gusti a gândit ca Muzeul Satului să fie unul viu, adică mai mult sociologic decât etnologic. În acest sens a adus și câțiva țărani care trăiau efectiv în gospodăriile clădite pe spațiul dedicat muzeului, dar aceștia nu au rezistat vieții din București, deși la vremea aceea, in 1936, ritmul era altul…Ideea a fost abandonată o dată cu declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, Muzeul Satului rămânând doar unul etnografic. De atunci numărul muzeelor a sporit: Muzeu satului Astra din Sibiu, Parcul etnografic ,,Romulus Vuia” Cluj Napoca, Muzeul satului bănățean din Timișoara etc. Satul care a fost apreciat ca piatră de temelie a identității noastre românești, este astăzi aproape de nerecunoscut. În primul rând casele și-au pierdut arhitectura tradițională, care era într-o armonie cu geografia locului. Altfel spus, arhitectura casei din zona de munte avea alte caracteristici față de cea de la câmpie. Mai sunt zone în țară, chiar cătune mai izolate, unde se păstrează aerul patriarhal, casa cu arhitectura locului, armonioasă și încadrată perfect în peisaj, dar sunt din ce în ce mai puține. După anul 1989, asistăm la un soi de pervertire și opulență în urbanismul rural. Deschiderea frontierelor a permis libera circulație a oamenilor care la revenire au adus noi proiecte arhitecturale moderne fără nicio congruență cu tradiția, mediul și zona. S-au construit case cu multe etaje, peste nevoile familiale, rămânând nelocuite, goale, doar de paradă. Bineînțeles că nu dorește nimeni ca satul să fi rămas încremenit în timp. Satul este într-o continuă schimbare și trebuie să țină pasul cu evoluția societății. Nevoia de confort, prin introducerea utilităților de la oraș, conectivitatea intercomunitară, au condus la o transformare uneori brutală a satului. Trecutul a fost abandonat cu multă ușurință neexistând o strategie de păstrare a specificului tradițional într-o formă coerentă și modernă. Dacă ne referim la conservarea formei arhitecturale sau adaptarea acesteia cu nevoile urbanistice prezente, un rol major și decisiv îl au proiectanții, arhitecții care trebuie să găsească soluțiile potrivite planului urbanistic al zonei. Însă realitatea a fost cu totul alta după 1990. S-a distrus fără discernământ și construit după bunul plac, constrângerile legislative și urbanistice nefiind respectate. Îmbucurător este faptul că în anumite zone, începând cu Delta Dunării și terminând cu cele din preajma munților, sunt proiecte de reconstituire a caselor tradiționale românești, dorindu-se o reînviere a trecutului. Sunt construite din materiale ecologice: pământ, paie, piatră lemn, acoperișuri din șindrilă, stuf etc. și redate circuitului turistic. Lumea occidentală tânjește după autentic, după legătura tainică a omului cu natura, lume pe care ei au pierdut-o și o redescoperă în aceste zone aparținând edenicului. Însă cea mai gravă înfrângere a societății în zona rurală, din punctul meu de vedere, nu este metamorfozarea satului, ci îmbătrânirea populației, scăderea dramatică a nașterilor, atingând în ultimii ani 2024-2025 cel mai scăzut nivel. Practic vorbim de o iarnă demografică.
Institutul Național de Statistică arată o scădere de 94 000 de persoane în anul 2025 comparativ cu anul 2024 care a înregistrat 88 000 de persoane, situându-ne în proximitatea pragului de 100 000 de persoane.
Este o situație fără precedent în istoria demografică, o scădere în ritm accelerat, iar previziunile sunt sumbre. Studiile arată ca puțin probabilă o revenire a fertilității la mai mult de doi copii pe familie care ar putea echilibra situația în timp. Tot INS ne arată că pentru prima oară numărul căsătoriilor în anul 2025, a scăzut sub 100 000. Deci, satul moare încet, încet… prin depopulare masivă, prin plecarea tinerilor în lumea
largă pentru a-și croi un rost în viață. Populația rămasă este îmbătrânită și zeci de case au rămas pustii în fiecare comunitate. Dacă altădată, în fiecare sat era o școală unde în recreație vuia văzduhul de larma copiilor, acum școlile s-au închis din lipsa acestora și s-a așternut o liniște înfricoșătoare. Toți copiii din satele ce compun administrativ o comună, sunt aduși cu microbuzele la școala din centrul acesteia, pentru a supraviețui ca unitate de învățământ. Brazda de pământ nu mai prezintă interes pentru țărani, care de fapt nu mai sunt, iar cei care mai frământă pământul, sunt numiți fermieri. Generațiile care strigau din răsputeri ,,noi vrem pământ” au dispărut total, au rămas doar personaje în operele literare. Nu mai vorbim de dispariția portului, obiceiurilor, tradițiilor noastre românești, care luptă să supraviețuiască prin grija unor iubitori de neam și țară, dezvoltând proiecte de conservare în acest sens. În preajma sărbătorilor, obiceiurile prind viață reușind să eclipseze pentru o clipă modernismul. Oricum, este un lucru minunat. Au dispărut animalele din gospodării care asigurau existența țăranilor din veac. Iarba era agonisită de pe fiecare palmă de pământ, inclusiv de pe marginea șanțurilor. Acum nu mai are nicio valoare, nu mai are cine să o strângă . Trecând vara prin satele țării am constatat cu durere în suflet, că unii săteni dau cu ierbicid total în fața porților pentru ca iarba să dispară, deoarece sunt cuprinși de neputința de a o mai cosi și aduna. Este o notă dezolantă și o realitate crudă. Și acest fapt nu se datorează modernismului, care fără niciun fel de dubiu a ușurat munca în gospodărie prin tehnologie, ci a faptului că nu mai are cine. Sunt comune întregi pe cale de dispariție în următorii ani, viața glisând în cimitirul care crește pe zi ce trece. Energia umană descătușată imediat după 1989 într-o dorință firească de recuperare a pământului confiscat de regimul comunist, s-a epuizat.
Acel sat în forma consacrată de mii de ani ca spațiu idilic, zugrăvit în atâtea opere literare, rămâne o amintire care se pierde fără să ne dăm seama, x în negura timpului. Era vremea când fumul se înălța în liniște din hornurile caselor la vreme de seară, când turme întregi de animale se întorceau de la pășune, când oamenii trudiți de muncă se întorceau la vatra lor modestă cu bucurie, când buciumul își spunea povestea la stânele de oi, când fetele se întâlneau pe furiș în dosul porții cu flăcăii, când picioarele țăranilor scriau poezie la joc în colbul pământului, când țăranul știa să-și scoată căciula din cap și să facă sfânta cruce înainte de a începe lucrul și de a mulțumi Domnului pentru toate și multe altele care l-au determinat pe Lucian Blaga să spună că ,,veșnicia s-a născut la sat”. . O bucată de Românie dispare într-un ritm accelerat prin sporul negativ al demografiei, care nu poate fi stăvilit. O singură soluție ne-ar putea salva, aceia pe care o recomanda și filozoful Mircea Vulcănescu: ,,Un popor în situații critice se întoarce la tradiții pentru a putea supraviețui”, în special întoarcerea la credință care s-a diminuat în acest veac al secularizării.
Petru Nica