Destinul literar al lui Dumitru Radu Popescu este unul cu totul și cu totul aparte. Evenimentele revoluționare din decembrie 1989 au aruncat în penumbră destui scriitori consacrați ai epocii, deschizând perspective reale autorilor valoroși care veneau din urmă, ignorați cu osârdie de brațul neiertător al cenzurii.
Nu este și cazul autorului de față.
Aflat la apogeul carierei sale, ca prozator, eseist și dramaturg consacrat al generației șaizeciste, acesta își va continua activitatea literară, nu fără a fi ocolit de furcile caudine ale unora dintre contemporanii săi. La puțini ani după dispariția sa, ca un omagiu la 90 de ani de la nașterea scriitorului,Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders și Editura Școala Ardeleană și-au adus contribuția la apariția primului volum de „Scrieri Alese” , cu o amplă și riguroasă prefață semnată de Constantin Cubleșan, volum incluzând o parte din nuvelele sale, inclusiv cele ecranizate deja – Duios Anastasia trecea, Prea mic pentru un război atât de mare și Căruța cu mere.
Despre proza acestui autor s-a scris mult. Un labirint inițiatic ce încastrează oniricul, grotescul și tragicul în tehnica oglinzilor paralele, amintind de Camil Petrescu ori Faulkner. Desigur că o ficțiune din interiorul ficțiunii, greu de surprins univoc și care se recompune din mărturii diferite deschide larg porțile fantasticului, insolitului, transformă totul în joc, re-inventând memoria.
Pe linia unor scriitori ca Fănuș Neagu, Nicolae Velea, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu ori Teodor Mazilu, proza aceasta se înscrie pe linia postmodernă a unui neoavangardism ”negru”, detașându-se de pluton tocmai prin „faulknerianismul” ce descompune biografia epocii dintr-o perspectivă singulară, de martor ce nu-și declină decât parțial identitatea, fără ca ea să fie prioritară în realitate. Inclus visului, naratorul caută o formă de refugiu în fața anomaliilor, obligat să consemneze abisurile simbolice și spaimele reale. Din cercul cu sau fără ieșire al realității celuilalt, înțelegerea vieții, a lumii, presupune un pitoresc adesea dur, rece, lucid. Peste toate plutește, parcă, un abur ambiguu, între inocență și utopie.
DesprePrea mic pentru un război atât de mare , D.R. Popescu mărturisește într-un eseu că „rezumă faptele de eroism, consemnate în presa vremii, săvârșite de copilul Marin Lungu în timpul celui de al doilea război Mondial. În Transilvania, Ungaria, Slovacia, Cehia, până în munții Tatra, Marin Lungu, „copil de trupă”, trimis în recunoaștere- nu în uniformă militară, desigur! – a adus armatei române informații deosebite”. Scenariul, aproape cinematografic, al povestirii, dezvăluie ororile războiului prin ochii personajului urmărit aproape pretutindeni de mersul tărăgănat al morții, care pare să nu știe nimic despre primejdia care îl paște. După mai multe misiuni, este luat prizonier. Remarcat datorită vârstei sale, privit când cu ură, când cu compasiune:
„Copilul ăsta e prea bătrân. E de o vârstă cu noi. Mai bătrân sau poate mai înțelept. Fiindcă el a fost întotdeauna cinstit. Față de el și față de alții.”
Finalul este intenționat lăsat în suspans, pare că se armonizează cu vocația autorului, aceea de a surprinde, de a renunța la fixarea într-o formă.
Ridicarea la mit a existenței umane din râul mitologic al uitării, trăirea, ca o psihoză, a sentimentului morții, apare, cel mai vizibil transpusă, înDuios Anastasia trecea . O mitologie a satului de pe malul Dunării ce are ca fundal mitul Antigonei, pornind de la aceleași scheme ale tragicului, „o capodoperă a prozei” (I. Negoițescu), ce reia teme predilecte ale prozatorului, culpa morală, autoflagelarea, obsesia sacrificiului ce coincide cu dobândirea libertății. Este ca o aspirație la sublim, identificarea cu trecerea și efemerul:„Cineva strănutase, poate un cal, poate un om. Și pe Dunăre se auziră trecând morții plângând…” Împușcat și lăsat să putrezească în drum, cu interdicția clară de a nu fi îngropat, partizanul sârb reprezintă posibilitatea mântuirii, a renașterii ființei. Pe un drum ce duce de la viață spre moarte ori viceversa, o esențialitate absolută, lumânarea: „Să-i lumineze drumul când trece poarta raiului…”. Înfruntând drastica interdicție, învățătoarea satului, Anastasia devine arhetipul victimei inocente, dispuse să-și urmeze calea, acceptându-și cu resemnare soarta. Fragilitatea aceasta în fața istoriei îi conferă un aer ușor cristic la fel ca și traseul , „frumusețea” sacrificiului.
Prin libertate și iminență, într-un joc al necesității absolute, eroul adolescent dinMări sub pustiuri volatilizează tragicul într-o suferință mult prea îndepărtată, mult prea curajoasă și sinceră, pe același motiv al jertfei. Prin trecerea de la copilărie la o maturitate adolescentină, perspectiva unui deznodământ fericit devine tot mai palpabilă, pentru ca la final, printr-o întorsătură demnă de un policer, totul să se destrame aidoma unui castel de nisip. Podul este imunitatea „contractată” de inocența vârstei, în momentul în care acesta dispare arbitrarul își găsește interpretarea cea mai adecvată. Învins aparent, supus presiunilor supraviețuirii ca și podul, adolescentul nu se lasă pervertit de imensitatea unei existențe abia întrezărite:
„Sahara fusese, probabil, odată, pustiită, din cine știe ce cauză, și rămăsese așa. Dar apa exista, și el chiar citise undeva că există uriașe mări de apă sub pustiuri. Numai omul trebuie să le miște, să scoată la suprafață această bogăție ascunsă și să refacă vegetația, solul. Totul depinde de om, îi spusese. Unde pătrunde el, cresc păduri, și păsări, și tot felul de animale. Pustiul ucide, zicea ea. Pustiuri de fapt nici nu există, îi răspundea el. Doar la suprafață, și pe un timp scurt… Pământul e plin de apă, și apa e întotdeauna vie, ca în basme!”.
Între realitate și oniric, ironie și sensibilitate,Leul albastru explorează înghețarea viselor, dezagregarea lor într-o societate totalitară văzută prin ochii unui copil maturizat înainte de vreme. Pornind de la recuperarea unui spațiu lăuntric puternic marcat de relațiile opresive ale epocii, introspecția prozatorului pare menită să restabilească un echilibru atât de fragil, zdruncinat de rămășițele răului. În acest context, parabola „leului albastru”, simbol al politicului, mitului și metafizicului perturbă agitația febrilă a lumii abia ieșită din război, potențându-și efectele. Este și o strategie vizionară a autorului, odată cu adâncirea cenzurii oficiale, un subterfugiu pentru a denunța anomalia, mecanismele fricii și nevoia de orizont prin intermediul albastrului, întruchipat de leul închis în cușcă pe care frica, manipularea, paranoia sistemului nu îl vor împiedica să moară în libertate.
O demitizare a lumii rurale, în perioada tulbure de sfârșit de război și de instaurare a comunismului prin ochii atenți și ironici ai unor circari ambulanți este redată în nuvelaCăruța cu mere . Peregrinarea prin satele bântuite de foamete și sărăcie cu spectacole de circ aduce la pachet speranța, refugiul uman în artă și frumusețe, în fața absurdului tratat cu duioasă ironie. Această călătorie nu este una formală, ea poartă iluziile amorsate ale protagoniștilor, sugerează precaritatea dar și vulnerabilitatea unor destine. Mai degrabă decât o succesiune de episoade, secvențele acestea alcătuiesc un portret al naturii umane în tranziție în care răsturnarea ordinii poartă în ea revelația difuză a trecutului. Nimic nu va mai fi cum a mai fost, prin destinul singular, soarta însuși a comunității nu prevestește decât cel mult sfârșitul unei ordini a cărui jertfă este – și nici măcar o modalitate de revenire la starea de curățenie a ființei.
Nuvelele lui D.R. Popescu instituie un aparent paradox, al perceperii psihologice/ ironice a lumii prin exacerbarea individualității, sugerând o criză a conștiinței sub semnul unei agitații febrile – și nu răscumpără nimic. Efortul acesta reprezintă încercarea de sinteză a realității ai cărui piloni sunt iremediabil ancorați în solul mlăștinos al istoriei/ memoriei văzute ca un liant între viață și vis. Raportul dintre unic și existență întregește o creație autentică, imprevizibilă ca originalitate și permanentă efervescență.
Sursa: https://cotidianulhd.ro/o-viziune-a-jertfei-in-proza-lui-d-r-popescu/