În primăvara anilor 1830, un tânăr englez educat, curios și neliniștit, pornea la drum prin Europa. Se numeaJohn Paget și nu știa încă faptul că, dintre toate țările văzute, una singură îi va deveni casă.
Transilvania l-a fermecat din prima clipă. Nu doar peisajele — dealurile line, satele risipite și orașele cu turnuri — ci mai ales oamenii. Aici a găsit o lume multietnică, tensionată și fascinantă, în care tradiția se împletea cu dorința de modernizare.
Dar ceea ce l-a legat definitiv de această provincie nu a fost geografia, ci dragostea. În Italia a cunoscut-o pe aristocrata transilvăneană Polyxena Wesselényi, iar după căsătoria lor, în 1837, Paget a ales să se stabilească pe domeniul ei din zona actualei Câmpia Turzii. Acolo, în mijlocul câmpiei ardelene, englezul a început să construiască nu doar un conac, ci un proiect de viață. A adus metode agricole occidentale, a importat rase de animale, a organizat moșia după principii științifice și a încurajat dezvoltarea infrastructurii locale. Pentru vecinii săi, era un aristocrat neobișnuit: un om care își sufleca mânecile, mergea pe câmp și vorbea despre rotația culturilor cu aceeași pasiune cu care discuta politică sau literatură.
În 1839, a publicat la Londra cartea Hungary and Transylvania, prin care a făcut cunoscută această provincie Europei occidentale.Nu era doar un jurnal de călătorie, ci o analiză lucidă a societății transilvănene, a tensiunilor ei și a potențialului ei.
Fuga lui John Paget în anii revoluției
Anul 1848 a adus peste Europa o furtună de idei, speranțe și războaie. Nici Transilvania nu a rămas neatinsă. Pentru John Paget, care devenise deja parte a societății locale, revoluția nu era un spectacol îndepărtat, ci o realitate care îi bătea la poartă. Prin familia soției sale, Polyxena Wesselényi, era legat de cercurile reformiste maghiare și simpatiza cu ideile de modernizare politică și autonomie. Nu a fost un revoluționar de baricadă, dar a susținut cauza reformelor și a menținut legături cu liderii mișcării. Când armata imperială a început să reprime revoluția, situația a devenit periculoasă pentru toți cei considerați susținători ai acesteia. Proprietățile puteau fi confiscate, iar arestările nu erau rare. În acea atmosferă tensionată, familia Paget a înțeles că nu mai este în siguranță pe domeniul lor din zona Ghiriș-Sâncrai. Astfel, în 1849, Paget și familia sa au părăsit Transilvania. Plecarea nu a fost o călătorie liniștită, ci mai degrabă o retragere grăbită, făcută din teamă pentru viitor. Au trecut prin Ungaria aflată încă în conflict și au ajuns în cele din urmă în Anglia, unde Paget s-a refugiat pentru câțiva ani.
Exilul nu a fost însă o rupere definitivă. Pentru Paget, Transilvania nu mai era o simplă destinație de călătorie, ci devenise patria adoptivă. A urmărit de la distanță evenimentele politice și a păstrat legături cu prieteni și cunoscuți rămași în Ardeal.
După stabilizarea situației politice, familia s-a întors în 1855 pe domeniul lor. Conacul a redevenit centrul vieții sale, iar Paget a reluat proiectele agricole și culturale începute înainte de revoluție. Acea fugă din 1849 a marcat însă definitiv destinul său.L-a făcut să înțeleagă cât de fragilă era ordinea politică a vremii și cât de profund se legase de ținutul pe care îl alesese. Din acel moment, John Paget nu mai era doar un englez stabilit în Transilvania. Era un om care trecuse prin exil pentru pământul pe care îl considera acasă.
Caii lui Paget – eleganță, știință și viziune rurală
Pentru John Paget, moșia din câmpia Transilvaniei nu era doar un loc de trai, ci un laborator viu al modernizării rurale. Printre toate preocupările sale agricole, una ocupa un loc special: caii.
În epoca sa, calul nu era doar simbol aristocratic, ci motorul economiei rurale. Tracțiunea, transportul, lucrările agricole și chiar prestigiul unei gospodării depindeau de calitatea animalelor. Paget înțelesese acest lucru încă din Anglia și din călătoriile sale prin Europa Occidentală. Pe domeniul de lângă actuala Câmpia Turzii, el a început să aplice principii noi pentru regiune. A adus armăsari de rasă englezească, a introdus selecția controlată și a promovat ideea că un cal bun nu este o întâmplare, ci rezultatul unei planificări științifice.
Pentru Paget, creșterea cailor era o combinație de pasiune și rațiune. Îi studia, le observa mersul, rezistența și temperamentul, iar apoi discuta cu vecinii și arendașii despre avantajele raselor ameliorate. Nu urmărea doar eleganța sau viteza, ci mai ales forța și adaptabilitatea la munca agricolă.
În jurul conacului a organizat grajduri bine întreținute și chiar un manej, loc unde caii erau antrenați și evaluați. Vizitatorii domeniului rămâneau impresionați nu doar de ordinea fermei, ci și de calitatea animalelor, considerate printre cele mai bune din zonă.
Această pasiune nu a rămas un simplu hobby aristocratic. Prin exemplul personal, Paget a influențat și alți proprietari din Transilvania să acorde mai multă atenție ameliorării raselor și organizării fermelor. Astfel, caii lui Paget au devenit parte dintr-un proiect mai larg: transformarea agriculturii într-o activitate eficientă și modernă.
În felul acesta, în liniștea câmpiei ardelene, între grajduri, câmpuri și drumuri prăfuite, englezul și-a lăsat amprenta nu doar asupra pământului, ci și asupra modului în care oamenii priveau munca rurală.
Bucuriile i-au fost însă umbrite de tragedii personale. Unul dintre fii a murit în copilărie, iar celălalt, Oliver Paget, s-a stins la doar 22 de ani, în 1863. Unele relatări spun că participase la luptele voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi, iar moartea lui a rămas în memoria familiei ca o rană niciodată vindecată.
Soția sa Polyxena a murit în 1878, iar Paget a rămas tot mai singur în conacul ridicat cu decenii înainte. A continuat totuși să scrie, să citească și să privească viața satului din jurul său, ca un observator atent al lumii pe care o alesese.
La 10 aprilie 1892, John Paget s-a stins pe domeniul său transilvănean, la 84 de ani.A fost înmormântat la Cluj, departe de locul nașterii sale, dar aproape de locul unde își trăise adevărata viață.
Moștenirea lui a trecut apoi la nepoata sa, Ilona Paget, care, la începutul secolului XX, a vândut domeniul statului. Conacul a încetat să mai fie reședință aristocratică și a intrat în circuitul public.
Cronologia conacului John Paget
Pe de altă parte, trebuie menționat că, odată cu trecerea anilor, fizionomia clădirii a suferit modificări parțiale, astfel încât nu și-a păstrat până astăzi configurația exterioară original, s-au operat în timp adevărate „schimbări la față”, ca să zic așa. Acoperișul clădirii, așa cum îl vedem astăzi, nu mai este la fel ca cel original.
Astăzi, clădirea încă există. Nu mai adăpostește baluri nobiliare sau discuții despre reformă agricolă, dar păstrează memoria unui englez care a venit ca vizitator și a rămas ca fiu adoptiv al Transilvaniei. Povestea lui John Paget nu este doar a unui străin stabilit aici, ci a unui om care a crezut că această provincie poate fi modernă fără să-și piardă sufletul. Și, poate fără să știe, a devenit el însuși parte din istoria ei.
Sursa: https://www.ziarul21.ro/actualitate/john-paget-englezul-care-si-a-gasit-destinul-in-campia-turzii/