Industria sării a rămas, ca în antichitate, o miză strategică: cine controlează sarea controlează prețuri, contracte și dependențe. Iar în România, scenariul se repetă cu o precizie enervantă: resurse mari, decizii politice slabe și proiecte care „stau” exact cât trebuie ca piața să rămână tensionată.
În centrul poveștii esteDiana Exploatări Miniere SRL (România), controlată integral de compania maghiarăSalt-Veres Zrt , care a obținut aprobarea pentru licența de concesiune a resurselor dedin perimetrulValea Florilor (județul Cluj) , după un traseu birocratic de aproximativ. Conform informațiilor publicate, compania din România îl are ca administrator peLajos Veres , iar firma-mamă din Ungaria este asociată cuSándor Máté Veres .
Miza nu e una „mică”: zăcământul este estimat la aproximativ26 de milioane de tone , iar proiectul este văzut ca o posibilă concurență pentru, compania dominantă pe piața românească a sării. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o exploatare locală „de hobby”, ci despre o resursă care poate influența serios piața, mai ales în zona centrală a țării, inclusiv pe segmentul sării pentru deszăpezire.
În paralel, România rămâne prinsă într-o ecuație sensibilă:este controlată în proporție de51% de statul român , iar restul acțiunilor sunt deținute deFondul Proprietatea , ceea ce face compania atractivă și vulnerabilă în același timp, mai ales când piața devine agitată. Iar când apar întârzieri, blocaje sau licențe „în așteptare”, nu suferă doar o firmă: suferă consumatorii, autoritățile locale care cumpără sare pentru iarnă și, în final, bugetele publice.
Ce e de verificat, pe teren și în acte, este simplu și incomod: calendarul investițiilor, pașii de mediu, lucrările efective și justificările pentru orice amânare. Pentru că, într-o țară cu sare în pământ, să ajungi să depinzi de jocuri de piață și de licențe care „stau” ani la rând nu mai e ghinion; începe să arate a