Pe compozitorul György Kurtág l-am cunoscut, personal, târziu, în primăvara anului 2008, la Lugoj. Maestrul se reîntorcea, după o absenţă de mai multe decenii, la matricea sa spirituală, care, aşa cum avea să se dovedească mai târziu, îl va îmbogăţi cu noi elanuri creatoare, izvodite din dulcea legănare în mirificul univers al amintirilor copilăriei.
Însoţit de soţia sa, pianista Márta Kurtág, un adevărat înger păzitor, compozitorul răspunsese invitaţiei Primăriei lugojene, care, în urma votului consilierilor locali, în 2006, îi acordase titlul de Cetăţean de Onoare al urbei.
Lugojul, vechea capitală culturală a românilor bănăţeni, oraşul încărcat de semnificaţii culturale, spaţiu exponenţial pentru armonia relaţiilor interetnice şi interconfesionale („oraşul celor trei graiuri”, român, german şi maghiar, cum era numit de localnici la începutul secolului XX), îşi exprimase, după câteva mici şi, poate, de înţeles ezitări, vocaţia pentru universalitate, într-o splendidă consonanţă cu valorile artei contemporane.
Dincolo de întâlnirea noastră fizică, timp de aproape trei ani, începând cu toamna anului 2005, când m-am prezentat în faţa comisiei doctorale a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, ca aspirant al cursurilor doctorale, convorbirile noastre telefonice s-au constituit într-o adevărată punte spirituală, care, în timp, s-a transformat într-o profundă legătură umană.
Pe culoarele Academiei, maestrul Francisc László, cel care acceptase preluarea mea ca doctorand (după câteva încercări aproape ritualice, care priveau vocaţia şi experienţa mea muzicologică, necesare împlinirii dorinţei de a aspira la înaltul titlu academic, premise profesionale obligatorii pentru a corespunde exigenţelor maestrului), mi l-a prezentat pe pianistul vienez Albert Sassmann, care, peste puţin timp, urma să-şi susţină incitanta disertație (Tehnica şi estetica muzicii de pian pentru mâna stângă solo ) şi recitalul, pe scena Studioului de concerte al Academiei, în vederea obţinerii titlului de doctor.
Aflând că sunt din Lugoj, localitatea natală a lui György Kurtág, doctorandul vienez a schiţat un candid gest de simpatie, câteva din opusurile pe care urma să le interpreteze, a doua zi, în faţa comisiei doctorale, aparţinând autorului lui.
Mărturisesc că am avut un sentiment de frustrare intelectuală, deoarece, compozitorul care trezise interlocutorului meu atâta entuziasm, pentru mine constituia un univers cu încă multe faţete ascunse.
Contrariat, ajuns la Lugoj, am simţit, parcă, o nestăvilită dorinţă, o implacabilă tentaţie de a descifra, cât mai curând, cât mai multe necunoscute din ecuaţia Kurtág.
Chiar în acele zile, juriul concursului internaţional de compoziţie din Louisville (Virginia, SUA) îi acordase Premiul „Grawemeyer”.
Prin deosebita solicitudine şi promptitudine a directorului de la Editio Musica Budapest, am intrat în posesia numărului de fax al maestrului, căruia am simţit imperios nevoia să-i transmit felicitările mele, prezentându-mă drept un modest muzician din „cetatea” lui Ioan Vidu.
A fost cel mai nimerit prilej de a avea un prim contact cu marele artist, deoarece, la puţin timp de la primirea mesajului meu, maestrul, probabil impresionat că cineva din orăşelul său natal i se adresase pe un ton sincer şi oarecum familiar, mi-a transmis un mesaj telefonic.
Am fost extrem de emoţionat auzind, pentru întâia oară, timbrul cald, cu inflexiuni baritonale, al maestrului, încărcat de o sensibilă vibraţie, într-o frumoasă rostire românească, marcată de reminiscenţe lexicale interbelice, cu mici şi explicabile ezitări.
După atâtea decenii de absenţă fizică din spaţiul geografic românesc, era cât se poate de firească o anumită inhibiţie în reactivarea vocabularului său pasiv. De atunci, dialogul nostru a decurs ritmic, împlinirea dezideratului de a ne întâlni cândva, într-un viitor apropiat, rămânând o chestiune de timp.
O temă constantă a discuţiilor noastre a fost evocarea personalităţii lui Felician Brînzeu, carismaticul său profesor de la liceul lugojean „Coriolan Brediceanu”, cel care, potrivit mărturisirii maestrului, i-a marcat decisiv devenirea intelectuală şi artistică.
Astfel, s-a născut un amplu capitol al tezei mele doctorale, veneraţia maestrului Kurtág faţă de personalitatea fostului său dascăl inoculându-mi o irezistibilă dorinţă de a-i recupera moştenirea culturală, cu atât mai mult cu cât a avut meritorii contribuţii etnografice şi folcloristice, integrându-se plenar, înainte de a deveni lector la catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Istanbul, în efervescenţa vieţii muzicale lugojene.
În mod firesc, maestrul a dorit să afle amănunte despre biografia şi evoluţia profesională a unor foşti colegi de gimnaziu, cărora le purta o duioasă amintire.
Unul dintre aceştia, actorul Ştefan Tiberius Ciorogariu, autorul a două volume de memorii în care evocă şi secvenţe din copilăria petrecută alături de prietenul şi colegul său György Kurtág, prin mama sa vitregă, Aurelia Petrovici, se înrudea cu Ditta Pásztory, cea de-a doua soţie a lui Béla Bartók. Ditta Pásztory avea, pe linie maternă, ascendenţă lugojeană, fiind nepoata fostului subprefect lugojean Emil Petrovici.
Dar, din rândul foştilor săi colegi de gimnaziu, cea mai importantă personalitate rămâne eseistul, poetul şi filozoful lugojean Gheorghe Alexandru Iancovici (1924, Făget – 1992, Lugoj), un colaborator asiduu al periodicului clujean „Steaua”, o voce inconfundabilă, de mare profunzime şi originalitate stilistică, a literaturii române, autorul unor remarcabile volume de eseuri.
Într-o emoţionantă evocare, apărută în periodicul lugojean „Răsunetul”, Gheorghe Alexandru Iancovici, rememorând figura luminoasă a lui Felician Brînzeu, evidenţia rolul pe care l-a avut acesta în definirea personalităţii elevilor săi:
„După ce ne da la o parte draperiile, îngăduindu-ne să vedem, ca într-o străfulgerare, frământările spiritului uman; după ce ne făcea să presimţim taina melodiilor lui Grieg şi Chopin; după ce ne punea să-l jucăm pe Maeterlink – la paisprezece ani! –; după ce ne cobora în adâncimile filosofiei eminesciene şi ne impregna de morbideţea plumbului bacovian; după ce ne făcea să discutăm cu Hamlet şi să ne cutremurăm în faţa spasmelor lui Goga – le lăsa să cadă iar, şoptind: «Nu poţi fi tu până n-ai fost altul!»”.
Iancovici obişnuia să spună elevilor săi: „Eu vă arăt numai calea luminii, voi mergeţi singuri la izvorul ei”.
Sursa: https://ziarulactualitatea.ro/gyorgy-kurtag-100-cum-l-am-cunoscut-pe-maestrul-lugojean/