Sursa foto: Hepta
Fostul președinte al României Ion Iliescu – unul dintre cei mai influenți, dar și controversați lideri politici ai României postdecembriste – a murit pe 5 august, la Spitalul SRI din București, la ora 15:55. Avea 95 de ani.
În martie 2004, la câteva luni după înființarea Institutului Cultural Român, i-am luat un amplu interviu.
„Nu de mult timp, a fost lansat, la Ateneu, Institutul Cultural Român, instituție publică asezată sub directa dumneavoastră autoritate. Ați anunțat atunci principalele coordonate ale activității acestei instituții, ce trebuie adaptată mersului vremii. Care este menirea acestui Institut?
În construcția Institutului Cultural Român am pornit de la experiența românească, dar și de la experiența unor țări care au obținut succese spectaculoase în afirmarea propriei culturi pe plan internațional. Am ținut cont de proiectul lui Nicolae lorga, dar și de modele prestigioase cu îndelungată experiență din alte țări – Institutul Suedez, Goethe Institut, British Council, Institutul Cervantes, Institutul Francez, Institutul Italian de Cultură. Tot atât de mult ne-au interesat noile institute ale țărilor din Europa Centrală și de Est – Institutul Ungar, Centrul Ceh, Institutul Polonez sau Institutul Slovac, cu o dinamică şi o eficiență pe care le admirăm cu bucurie și sinceritate. Menirea acestui tip de instituție este să ofere culturii unei națiuni platforme solide de afirmare și exprimare în mediul internațional, asigurând schimbul de valori spirituale prin construirea de poduri culturale, cu circulație în ambele sensuri.
Noul Institut Cultural Român va trebui să facă mai mult decât celelalte institute. Mai mult, pentru că avem de recuperat destule întârzieri istorice pentru care, evident, vina nu o poartă cultura română, ci politica și administrația.
De comun acord cu comunitatea intelectuală, am imaginat acest institut ca pe un organism de interes public care să identifice și să construiască ample programe, centrate atât pe cultura națională, cât și pe cultura universală, de care publicul românesc are atâta nevoie. Un institut care să coaguleze eforturile de exprimare ale creatorilor români și să le faciliteze impactul deopotrivă pe piața culturală internă şi în marile spații culturale ale lumii. El nu poate fi şi nici nu îşi propune să se substituie structurilor guvernamentale – Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Educației și Cercetării – sau instituțiilor profesionale consacrate acestor activități. Am dorit totodată să situăm noua instituție în continuitatea fastă a Fundațiilor Regale din perioada interbelică. Este și rațiunea pentru care ea se află sub patronanajul celei mai înalte demnități a statului român, preşedintele României, aşa cum Fundațiile Regale au ființat sub patronajul şefului statului acelor timpuri. Din acest punct de vedere, strict instituțional, Institutul Cultural Român și proiectele derulate sub egida lui beneficiază de protecția și sprijinul statului român. Acest lucru trebuie înțeles ca o responsabilizare a instituțiilor statului față de soarta culturii naționale, față de valorile noastre culturale şi spirituale, iar nu ca o ingerință a autorității în intimitatea procesului de creație, care trebuie să fie și va rămâne un spațiu al independenței absolute, al libertății de gândire și de expresie. Libertate care trebuie să rămână literă de lege perntru cei care patronează instituțiile de cultură și o garanție absolută pentru publicul căruia valorile culturale îi sunt adresate și al căror unic destinatar și stăpân el este. Accentuez această poziție pentru a nu lăsa loc interpretărilor sau confuziilor, mai cu seamă că au existat, în ultimul timp, unele comentarii în această direcție. Cu atât mai mult acum, când ne apropiem cu paşi vizibili și hotărâți de integrarea în sisteme supra-naționale, cum sunt NATO şi Uniunea Europeană, recursul la cultură este vital. În viitor, fie el apropiat sau depărtat, cultura va fi motivația identității şi liantul național. Este limpede pentru orice om de bună credință că păstrarea identității naționale, dezvoltarea și consolidarea ei, fapt ce asigură capacitatea de a contribui în mod clar, distinct şi motivat la edificarea noii Europe comunitare, este sarcina prioritară a oricarei guvernări a României în viitorul previzibil. Marile probleme economice, sociale, militare vor fi rezolvate în comun cu partenerii noștri. Problema culturii ne aparține în totalitate și în funcție de cum vom ști să ne afirmăm națiune culturală și civilizatoare vom putea să ne spunem cuvântul în deplină legitimitate și autoritate. Institutul Cultural Român va fi principalul vector cultural, atât în interior, cât și in exterior, el va coagula eforturile creatorilor români şi va facilita impactul cu piața culturală internă şi, cu precădere, cea externă. Nu voi obosi în a susține că românii se vor înfāțişa ca națiune, în plenitudinea afirmării drepturilor și a îndepliniri obligațiilor față de colectivitatea internațională, în măsura în care vor fi o demnă națiune culturală. De aceea, prin Institutul Cultural Român, avem încă un motiv să spunem că România se alătură țărilor care cred că, prin cultură, lumea poate fi mai bună, mai bogată în frumusețe şi spirit.
Cultura nu este o afacere
Domnule Președinte, de ce acordați atâta atenție sprijinirii și protecției culturii de către stat, tocmai acum, când întreaga societate este implicată într-un proces invers, de reducere a rolului statului?
Răspunsul este simplu. Cultura nu este o afacere și, cu atât mai puțin, o afacere privată. Cultura, înainte de a fi un bun național, este chiar expresia în plan superior a existenței unui popor. Existăm în lume ca națiuni şi nu ca populații, nu pentru că producem sau consumăm bunuri, ci, în primul rând, pentru că avem o cultură unică, irepetabilă. S-au făcut auzite, în ultimii ani, idei extreme, care uneori au declanșat impasuri greu de surmontat, potrivit cărora
statul ar trebui să își retragă subvențiile din sfera culturii. Nu insist asupra consecințelor unei atari abordări, al cărei prim efect este că, în mediul rural și în mediile urbane marginale, eficiența procesului de educație și de fomare a fost grav diminuată. S-a desființat sistemul nașional de difuzare a cărții, înființat în 1926, s-au desființat librării, ciematografe, săli de spectacole, s-au desființat, practic, spații care asigurau accesul democratic la cultură. Întregi categorii sociale și-au văzut drastic limitat dreptul la exprimare culturală, pierzându-se atâtea și atâtea tinere si potențiale valori.
Avem o mişcare teatrală de nivel internațional care, inclusiv în anii dictaturii, şi-a demonstrat marea vocație constructivă. Îi revine, pe mai departe, un rol important în îndreptarea moravurilor și înălțarea spirituală a națiunii. Din păcate, multe teatre înfruntă mari greutăți financiare, uneori și din cauza unui management pasiv. Avem actori și regizori de mare talent. Este nevoie să gândim formule de înlesnire a accesului publicului la spectacolele de teatru, mai ales al tinerilor, pentru că aici s-ar putea adăuga întrebarea firească şi amară – câți copii de la sate sau din micile oraşe au intrat în ultimul deceniu într-o sală de teatru? Desigur, cultura televiziunii suplineşte, în parte, aceste carențe. Din păcate însă, cu câteva excepții întru totul lăudabile, televiziunile cultivă, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună, subcultura și violența, ale căror efecte încep deja să se vadă în plan educațional.
Artele frumoase traversează la rândul lor o perioadă dificilă, accentuată de costurile ridicate ale materialelor de lucru și de lipsa spațiilor de creație pentru artiști. Arhitectura, domeniu de interferență al artei și tehnicii, poate exprima vizibil identitatea unui popor. Din păcate, în ultimii ani, indiferența municipalitaților a dus la alterarea stilurilor arhitectonice prin proliferarea unui amatorism parazitar și dăunător. Cinematografia națională a ieşit din letargie, după o lungă perioadă de criză. Școala românească de film lansează în continuare personalități de excepție în arta regizorală și în cea actoricească, însă aceste talente au nevoie de un mediu propice de afirmare artistică autentică. Avem o școală muzicală universal apreciată, prin calitatea creației, a orchestrelor și soliștilor. Festivalul Internațional „George Enescu” este o dovadă a acestui potențial, înscriindu-se ca un remarcabil eveniment artistic, onorat de mari personalități și formațiuni de renume din numeroase țări.
Cultura scrisă a fost și ea afectată de condițiile dure ale pieței. Ne aflăm în fața unui imperativ de importanță capitală pentru viitorul culturii, al poporului român – cartea trebuie să circule, literatura română, clasică și contemporană trebuie să fie la dispoziția publicului, a cititorului, trebuie să fie la îndemâna tuturor, în ediții elegante, dar și în ediții populare. Și prezența literaturii române în traduceri de calitate și cu o bună difuzare se află la capitolul deziderate. Trebuie stimulată atragerea către literatura română a unor traducători din străinătate, cu precădere din generațiile mai tinere, prin burse și stagii de specializare. Aria largă de domenii ale vieții culturale, cărora li se adresează Institutul Cultural Român, se reflectă direct în componența Consiliului de conducere al Institutului, unde sunt reprezentate – pe baza propriilor propuneri – toate uniunile profesionale la nivel național ale creatorilor, din principalele domenii ale culturii și artei: teatru, cinematografie, muzică, arhitectură, arte plastice, literatură.
Cultura este o formă superioară de libertate, iar creația este domeniul de neatins al manifestării libere a spiritului uman.
Având în vedere toate cele spuse de dumneavoastră, putem afirma că obiectul de activitate al Institutului îl reprezintă păstrarea și îmbogățirea patrimoniului cultural național?
Să nu uităm că șansele viitorului nostru se reazămă nu doar pe ceea ce clădim azi ca economie de piață, stat de drept și societate democratică, ci și pe legitimitatea istorică. Patrimoniul național ne reprezintă ca durată și creativitate. România are o rețea de muzee cu colecții de mare valoare. Din păcate, în jurul lor este prea multă liniște. Laudabile eforturi, cu bune rezultate, desfășoară Muzeul Național de Artă, Muzeul Tehnicii Populare de la Dumbrava Sibiului, Muzeul Țăranului Român, unele muzee județene care au reușit, printr-o strădanie demnă de toată lauda, să păstreze vii tradițiile meșteșugarilor din diverse zone ale țării, să le prezinte publicului și să le asigure continuitatea. În sfârșit, un capitol distinct îl reprezintă centrele culturale din străinătate, care se reorganizează ca institute culturale române și care trebuie să fie beneficiarii întregului fenomen cultural românesc. Ele trebuie să-și lărgească orizontul activităților, să inițieze programe complete, inteligente și de efect, prin care să se adreseze direct altor universuri culturale, să demonstreze că poporul român este un partener viabil în dialogul dintre națiuni. În acest context se înscriu și legăturile cu comunitățile românești din afara granițelor, acolo unde, dintotdeauna, chiar și în momentele de vitregie ale țării, a ars flacăra sentimentului național. Prin programe specifice, Institutul Cultural Român va veni în întâmpinarea vocației culturale și spirituale a acestor frați ai noștri.
Să înțelegem că în acest început de mileniu nu este vorba despre o criză a culturii, ci de una a resurselor materiale și a managementului?
Depinde ce conținut acordăm noțiunii de criză în cultură. Există crize ale mijloacelor de exprimare a faptelor de cultură, și ele sunt rezolvate de creatori. Există crize de receptare a actelor culturale, care-i privesc pe „consumatorii” de cultură și, în fine, există criza mijloacelor financiare și a managementului. Criza resurselor și a managementului explică, în ultimă instanță, de ce instituția inaugurată astăzi a fost înființată prin lege ca instituție publică de interes național, susținută de bugetul statului. Doresc să subliniez, însă, că această formă de implicare a statului nu are nimic de-a face cu vreun dirijism de tip etatist al activității Institutului, cu vreun soi de intervenție administrativă în actul de creație sau de elaborare a proiectelor și programelor Institutului. Cultura este o formă superioară de libertate, iar creația este domeniul de neatins al manifestării libere a spiritului uman.
Acestea – și nu altele – sunt premisele pe care a fost clădit proiectul Institutului.
Procesul globalizării, un nou tip de dialog intercultural
Ați inaugurat în capitala austriacă, unul din marile centre ale spiritualității europene, noul sediu al Institutului Cultural Român, plasat chiar în inima Vienei, în prezența a numeroase personalități austriece, din țară și din diaspora. Care ar fi rostul acestui centru cultural?
Acela de a permanentiza, într-o diversitate de exprimare culturală și artistică, în primul rând, o prezență românească activă în acest centru de cultură cu care avem relații cu o îndelungată tradiție; în același timp, să contribuim la dezvoltarea dialogului dintre valorile create în țară și cele europene, care își găsesc în Viena o platformă de iradiere nu numai către Europa, dar și către întreaga lume. Noul început al Institutului Cultural Român de la Viena coincide cu procesul de organizare pe baze noi și moderne, în țară, a Institutului Cultural Român, pe care l-am conceput, așa cum am mai spus, în oglinda unor modele atât istorice, cât și contemporane. Aceste instituții construiesc pentru culturile națiunilor lor platforme solide de exprimare externă și, în același timp, aduc în propriile țări valorile culturale ale lumii întregi.
Care credeți că sunt punctele de contact între mentalitatea românească și aceea europeană? Ce punți credeți că putem arunca spre Europa? Dar Europa spre noi? Cum am putea reface cultura dialogului?
Ultimul deceniu al secolului trecut a produs în întreaga lume o răsturnare majoră. Procesul globalizării, ca fenomen ce definește lumea contemporană, impune un nou tip de dialog intercultural, cultura devenind, în contextul reducerii importanței simbolice pe care o acordăm granițelor teritoriale și economice, semnul identitar cel mai pregnant și mai convingător pentru națiuni și pentru indivizi. De aceea reprezintă și pentru noi o prioritate, în perioada imediat următoare, amplificarea rețelei internaționale de exprimare culturală a valorilor românești în exterior, ca și aceea de reorganizare și de sprijinire mai susținută a activităților institutelor existente. Inaugurarea Institutului Cultural Român de la Viena este, în acest context, un prim pas și un semnal de consacrare a acestei voințe și, totodată, reprezintă prima filială în exterior a Institutului Cultural Român. În cursul acestui an, pe harta lumii, alături de institutele românești existente în New York, Paris, Berlin, Roma, Veneția, Budapesta și, firește, Viena , vor mai apărea asemenea instituții care vor promova valorile culturii române în spații lingvistice și culturale de mare importanță, precum cel britanic, iberic, rus, chinez, ebraic sau ceh . Va fi acesta un efort asumat în vederea intensificării cunoașterii reciproce, a integrării prin cultură și a participării românești la marele concert al spiritualității universale.
Sunteți un mare iubitor al teatrului, operei și baletului. Am urmărit, împreună, o seară de operă românească la Staatsoper, cu Oedipe de George Enescu, într-o nouă punere în scenă, semnată de Götz Friederich, avându-l la pupitrul dirijoral pe Michael Boder.
În eleganta sală arhiplină, alături de prestigioase personalități ale lumii austriece, precum cancelarul Austriei Wolfgang Schüssel, Gattin Gigi, directorul general al firmei Siemens, Albert Hochleitner, fostul ministru de externe Rudolf Scholten, pictorul Hermann Nitsch, directorul de teatru Georg Springer, s-a aflat și o delegație românească, formată din miniștrii Mircea Geoană, Răzvan Theodorescu, Rodica Stănoiu, consilierii prezidențiali Ioan Talpeș, Victor Opaschi, Corina Crețu, alături de E.S. Traian Chebeleu, ambasadorul României la Viena, E.S. Gheorghe Tinca, ambasadorul României la Praga, și directorul Operei Naționale din București, Ludovic Spiess. O întâlnire la nivel înalt. Cum vi s-a părut această montare cu Oedipe?
Ioan Holender este un român celebru, cu o cotă de popularitate și de autoritate cu totul deosebită în Austria și nu numai. Sub conducerea sa, mulți soliști români au fost invitați în spectacolele de la Staatsoper, confirmând prin aceasta valoarea deosebită a școlii românești de canto și a interpretării artistice. Am asistat, cu emoție și bucurie, la reluarea producției cu Oedipe pe scena Staatsoper din Viena – moment încărcat, pentru noi, de multiple semnificații. Este un prilej de rememorare a destinului pe care „cel mai iubit copil” al maestrului român l-a avut, începând din acel martie 1936, când, la Opera Mare din Paris, a văzut lumina rampei în premieră – spectacol primit cu entuziasm atât de publicul francez, cât și de muzicienii timpului, care au considerat-o, încă de atunci, ca fiind una dintre capodoperele lirice ale veacului al XX-lea. Complexitatea partiturii, dar mai ales dificultățile aproape insurmontabile pe care rolul principal le ridică pe plan vocal și scenic, au determinat, în timp, o anume teamă de a aborda monumentala creație, astfel încât, mulți ani la rând, a intrat într-un nemeritat con de umbră.
După mai bine de patru decenii de la premiera românească, Oedipe a cunoscut noi montări pe scena Operei din București, cea din 1991, realizată de Cătălina Buzoianu, fiind urmată, în 1995, de viziunea regizorală aparținând lui Andrei Șerban.
Cu ocazia ediției din 2003 a Festivalului Enescu, regizorul Petrică Ionescu, a cărui activitate internațională este de asemenea apreciată, a montat Oedipe într-o versiune monumentală. De asemenea, în urmă cu câțiva ani, lucrarea a intrat și în repertoriul Operei din Cluj. De-a lungul anilor, Oedipe a fost montat la Weimar, Kassel, și la Varșovia, viziunile regizorale fiind, de fiecare dată, extrem de diverse. După ce, în 1984, Lawrence Foster a realizat integrala operei Oedipe pe CD, protagonist fiind renumitul José van Dam, dirijorul american s-a aflat, în februarie 1996, la pupitrul noii montări semnate de celebrul regizor Götz Friedrich, la Deutsche Oper Berlin, într-o coproducție cu Staatsoper. În mai 1997 a avut loc premiera vieneză a spectacolului. Producția aceasta concretiza visul directorului Ioan Holender de a readuce opera lui Enescu în circuitul vieții muzicale internaționale – dorința sa fiind ca publicul și specialiștii din întreaga lume să redescopere frumusețea cu totul specială a muzicii marelui creator român. Și tot din inițiativa domniei sale, această excelentă producție a fost prezentată la București, în cadrul Festivalului Enescu, rolul principal fiind interpretat atunci de Esa Ruuttunen – pe care acum l-am aplaudat și în această reluare.
Aș putea spune că această punere în scenă mi-a plăcut cel mai mult.
Desigur, domnule Președinte, succesul reuniunii de la Viena în consolidarea relațiilor dintre România și Austria s-a datorat și excelentului „diplomat” Ioan Holender, directorul general al Operei din Viena, o personalitate puternică și charismatică. Domnia sa va fi și coordonatorul artistic al Festivalului Artelor, ce se va desfășura între 5–12 septembrie, exact când se ține la București summit-ul șefilor de stat din Europa de Sud-Est. Ce vă leagă de Domnia Sa?
Deși departe de țară, Ioan Holender, plecat din Timișoara, a păstrat constantă dragostea pentru muzica și muzicienii români, o dovadă fiind și faptul că, în acei ani, a cântat în concert sau a înregistrat la posturile de radio din Austria lieduri compuse de Enescu, Jora, Doru Popovici etc. Printre primii artiști pe care i-a lansat pe plan internațional au fost – nu întâmplător – Ludovic Spiess, Ileana Cotrubaș, David Ohannessian, Marina Krilovici, Dan Iordăchescu, Ion Buzea, Ionel Pantea, alături de Plácido Domingo, José Carreras și mulți alții. Cu discreție, dar și cu tenacitate, a continuat să susțină și să promoveze talentele românești, făcând cunoscută în Austria, prin cele mai diverse mijloace, arta și cultura noastră. Un exemplu elocvent în acest sens este și faptul că a tradus în limba germană piese de teatru de Mirodan, Sebastian etc. În 1991 a devenit Director General al celebrei Staatsoper Wien . Realizările sale au determinat prelungirea succesivă a contractului până în anul 2010, fiind astfel cel mai longeviv director din istoria instituției (un post pe care, în timp, l-au ocupat Mahler, Strauss, Karajan și alte mari personalități ale muzicii). Este binecunoscută melomanilor noștri contribuția sa deosebită, ca președinte de onoare al ediției din anul 2003 a Festivalului Internațional „George Enescu”, în asigurarea unui nivel artistic și logistic de talie internațională. Aceeași competentă implicare a Domniei Sale ne-o dorim și cu prilejul apropiatului Festival „Toamna artelor” din cursul lunii septembrie a.c., ca și la ediția de anul viitor a Festivalului „George Enescu”. Activitatea sa prodigioasă a fost răsplătită cu numeroase distincții oferite de Cancelarul Austriei sau Primarul Vienei, pentru meritele deosebite și serviciile aduse culturii austriece, și chiar în cuvântul de mulțumire rostit cu acele ocazii a dorit să menționeze faptul că România trebuie susținută și tratată ca o țară europeană, mai ales de către cei care, după război, au beneficiat de un suport financiar uriaș, de care România nu s-a bucurat.
Am fost onorat să îi confer Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.
După spectacol, ați conferit Ordinul „Meritul Cultural” unor remarcabili oameni de cultură. Pentru care merite ați răsplătit activitatea acestor personalități?
Relațiile tradiționale de colaborare între România și Austria s-au dezvoltat, în ultima vreme, pe coordonate diverse, aspectele culturale reprezentând repere importante în cunoașterea reciprocă a spiritualității și patrimoniului cultural al celor două popoare. Domnul Franz Morak, Secretar de Stat pentru cultură și presă în Cancelaria Federală a Austriei, s-a dovedit de-a lungul anilor un adevărat prieten al României, sprijinind toate acțiunile menite să prezinte aspecte din istoria și cultura noastră, fiind un adept convins al integrării culturale în Europa și al definirii unei identități culturale europene. Cu siguranță, formația sa universitară în domeniul teatrului contribuie substanțial la această percepție asupra importanței factorului cultural în relațiile cu alte țări. O dovadă concludentă a deschiderii Domniei Sale către asemenea proiecte este suportul acordat programului inițiat de domnul Ioan Holender în urmă cu doi ani pentru susținerea Operelor din sud-estul Europei. Proeictul este coordonat de către directorul Biroului Secretarului de Stat pentru Cultură și Presă, domnul Helmut Wohnout, un fin cunoscător al istoriei ultimelor secole, dar și al conceptului de „democrație” privit prin această prismă.
Acest program urmărește, pe de o parte, să sprijine teatrele lirice din statele sud-est europene, deci și din România, pentru asigurarea unui nivel ridicat al calității spectacolelor, iar pe de altă parte, să ofere tinerilor soliști posibilitatea de a evolua pe scenele din țările lor în condiții superioare, diminuând astfel exodul talentelor către Occident.
Urmărind spectacolul cu opera Oedipe , ne-am reamintit cu deosebită plăcere minunatele concerte oferite de ansamblul Staatsoper și de Filarmonica din Viena, în cadrul ediției 2001 a Festivalului „George Enescu” de la București, entuziasmând publicul românesc prin interpretarea impresionantă realizată sub bagheta lui Seiji Ozawa – un adevărat „magician” al sunetului, care apoi, în 2002, a acceptat, cu generozitate, propunerea domnului Ioan Holender de a susține benevol două concerte la pupitrul Filarmonicii bucureștene.
Președintele Asociației Filarmonicii vieneze, dr. Clemens Hellsberg, împreună cu profesorul Peter Schmidl, directorul artistic al Filarmonicii, au avut ocazia, cu prilejul Festivalului, să ne viziteze țara, să cunoască publicul românesc.
L-am ascultat pe Esa Ruuttunen, solist finlandez, care, în dificilul rol Oedipe , ne-a impresionat și acum, ca și în spectacolul susținut la București, prin muzicalitatea sa, prin profesionalismul cu care a abordat partitura enesciană.
Tuturor acestora am considerat necesar să le exprimăm aprecierea și recunoștința noastră, acordându-le înalte distincții ale statului nostru. Aprecierea pe care o acordăm oamenilor de cultură este recunoașterea rolului pe care aceștia îl au în societate, a contribuției lor la structurarea unei atitudini civice responsabile.
Domnule Președinte, vă mulțumesc pentru interviul acordat și sper că veți accepta invitația de a vorbi, în viitorul apropiat, despre oamenii de artă a căror existență s-a intersectat cu a dumneavoastră.”
Acum, la plecarea-i pe tărâmuri veșnice, îmi rămân în minte cuvintele de suflet rostite de președintele
: „Să nu risipim moștenirea culturală, jertifind-o pe altarul unor dispute inutile și periculoase!”. Dumnezeu să îl ierte.