5 iunie 2025, 15:20
Turneul naţional cu „2025: Nouameapiesă?”, un performance participativ susţinut de dramaturgul Peca Ştefan şi artista multimedia Cinty Ionescu, se încheie la Teatrul Masca din Bucureşti, luni, 9 iunie, de la ora 19:00. La finalul turneului, cei doi artişti radiografiază subiectiv situaţia din diferite oraşe româneşti în care au susţinut performance-uri, discuţii cu publicurile şi echipele spaţiilor gazdă. Periplul lor a inclus şi ateliere de storytelling participativ cu studenţi din universităţi importante cu profil teatral, dar şi adolescenţi dintr-o comunitate cu acces redus la cultură. Documentarea video realizată în 12 oraşe din România s-a materializat într-un serial online şi va constitui baza unei viitoare serii de emisiuni realizate în parteneriat cu TVR.
Povestea cercetării subiective realizate în timpul acestui road trip performativ scoate la iveală modele teatrale diverse în condiţii de buget limitat, artişti şi manageri culturali entuziaşti şi inventivi, spaţii performative neconvenţionale şi comunităţi de creatori care reuşesc să aducă la viaţă teatrul acolo unde speranţa e (aproape) tot ce a mai rămas. Unele spaţii se pregătesc pentru o predare de ştafetă noii generaţii, altele evoluează în structuri noi, în timp ce unele sunt ameninţate cu disoluţia.
Ultima reprezentaţie din turneul naţional cu „2025: Nouameapiesă?”, un performance în care dramaturgul Peca Ştefan şi artista multimedia Cinty Ionescu interacţionează direct cu publicul, va avea loc la Teatrul Masca în data de 9 iunie, de la ora 19:00. Finalul din Bucureşti este precedat de spectacole la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, pe 3 iunie, şi la Teatrul GONG din Sibiu, pe 5 iunie.
Pe parcursul turneului, cei doi artişti au făcut un tur de orizont al teatrului independent şi subvenţionat din România. Turneul a inclus zece performance-uri desfăşurate în teatre de stat, teatre independente şi spaţii culturale alternative din Câmpulung Muscel, Bucureşti, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Satu Mare, Timişoara, Sfântu Gheorghe, Piatra Neamţ şi Sibiu.
„Am ales în acest turneu numai spaţii performative pe care le admir, spaţii care au creat comunităţi în jurul lor. Spaţii – fie independente, fie subvenţionate de stat – cu manageri care încearcă să facă lucrurile altfel. Spaţii care au în jurul lor artişti şi alţi lucrători culturali cu care şi eu şi Cinty ne-am intersectat în diferite puncte din carierele noastre. Performance-ul 2025: Nouameapiesă? e şi un pretext pentru a documenta poveştile acestor spaţii, o documentare foarte subiectivă în care îi întrebăm pe cei din spatele acestor spaţii (fizice, mentale, comunitare) cum se descurcă în contextul foarte complicat pentru cultură – şi nu numai – al lui 2025. Din cauza asta am scris şi un format de discuţii-joc cu publicul şi echipa teatrelor gazdă, discuţii care se întâmplă după fiecare reprezentaţie şi în care discutăm despre cum arată contractul nescris dintre public, lucrători culturali şi teatru ca instituţie”, spune Peca Ştefan, dramaturg şi iniţiator al proiectului Narative şi intersecţii performative.
Recent, Teatrul Masca din Sectorul 6 al Capitalei a sărbătorit 35 de ani de existenţă, în ultimii ani devenind un model de teatru de cartier subvenţionat care dezvoltă programe orientate înspre nevoile comunităţii unde îşi desfăşoară activitatea. „Am fost extrem de bucuros că ne putem încheia turneul la Masca, unde managera Catinca Drăgănescu are o viziune perfect racordată la modelele de teatru european din 2025. Cu ocazia asta, la discuţia cu publicul de după spectacol vom trage împreună o concluzie a întregului nostru parcurs. Abia aştept să descoperim secretele echipei care a transformat într-un timp foarte scurt Masca într-un exemplu de reuşită”, spune Peca Ştefan.
La ce bun teatrul în epoca post-adevăr
În „2025: Nouameapiesă?”, o „(pseudo)prelegere (anti)performativă (inter)activă”, artiştii şi publicul intră în dialog ca parte a unui experiment ce deschide limitele a ceea ce numim în mod convenţional „reprezentaţie teatrală”. Publicul face parte, la propriu, din piesă – căci în timp ce autorul (Peca Ştefan) citeşte textul piesei, spectatorii îi devin parteneri de act artistic: răspund la întrebări, decid tema ori subiectul piesei şi pot schimba textul. Astfel, dramaturgul devine un performer al propriului text, adaptându-l şi modificându-l în funcţie de interacţiunile cu spectatorii, iar fiecare reprezentaţie este unică. Cinty Ionescu, artistă multimedia, răspunde în timp real la acest parteneriat dintre autor şi publicul său, creând o instalaţie video în timp real, unică fiecărei reprezentaţii. 2025: Nouameapiesă? devine astfel un „concert de cuvinte şi video live”, co-creat împreună cu spectatorii din fiecare nou spaţiu unde se desfăşoară.
„Textul piesei s-a dezvoltat anul acesta prin colaborarea cu Cinty, devenind un «concert de vorbe şi video live»”, spune Peca Ştefan. „Am ajuns să funcţionăm ca un pseudo synth-pop duo pe scenă”, adaugă Cinty Ionescu. „După fiecare întâlnire cu publicul, performance-ul a continuat să se transforme integrând idei şi descoperiri din timpul serilor precedente”.
Spectacolul este realizat în cadrul proiectului „Narative şi intersecţii performative” al Asociaţiei Narative, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul are trei componente: 10 reprezentaţii cu „2025: Nouameapiesă?” (urmate de discuţii-joc, post-spectacol, cu membrii echipei teatrului gazdă şi spectatorii), un serial video documentar realizat în comunităţile artistice locale prin care trece turneul, respectiv o serie de ateliere de storytelling participativ.
Serialul online Narative în Km2025 va putea fi văzut în viitor şi la TVR Cultural, partenerul media principal. Acest „road trip” documentar are în centru povestea spaţiilor performative unde se desfăşoară reprezentaţiile, reflectată prin interviuri cu artişti, manageri, tehnicieni, membri ai comunităţilor create de şi în jurul locurilor respective. Episoadele vor fi disponibile treptat pe site-ul www.narative.ro şi vor constitui ulterior baza de creaţie pentru o serie de emisiuni-eseu realizate în colaborare cu TVR.
Pe parcursul turneului, Peca Ştefan şi Cinty Ionescu au co-facilitat o serie de ateliere de storytelling participativ sub titulatura Narative şi (auto)ficţiuni participative. La ateliere au fost invitaţi studenţi ai centrelor universitare cu profil teatral din Bucureşti (Scriere Dramatică, UNATC), Târgu Mureş (Scriere Dramatică, UAT), Cluj (Teatrologie, Facultatea de Teatru şi Film, UBB), şi Timişoara (Actorie, Facultatea de Muzică şi Teatru, UVT). La Târgu Lăpuş a avut loc un atelier creativ special, organizat în parteneriat cu noul Centru de Creaţie pentru Copii şi Adolescenţi stART, program derulat de Asociaţia Sub Stejar în beneficiul unei comunităţi care nu are acces în mod uzual la evenimente culturale.
Concluziile Narative şi intersecţii performative
În condiţiile unui buget minuscul alocat culturii, teatrul din România supravieţuieşte cu dificultate, în special prin eforturile unor comunităţi creative. Bugetele locale sunt în multe cazuri insuficiente, teatrele de stat fiind nevoite să-şi acopere producţia prin accesarea unor granturi externe. În lipsa unei strategii coerente de programe multianuale dedicate exclusiv teatrului independent, acesta este nevoit să-şi inventeze modele de supravieţuire care se bazează fie pe accesarea unor finanţări de stat, precum Administraţia Fondului Cultural Naţional, fie pe modele de asociere cu structuri comerciale, cum ar fi baruri sau cafenele.
„Tradiţional, apetitul pentru inovaţie e mai mare în zona teatrului independent necomercial, deşi cel mai bine poziţionate pentru a-şi asuma riscurile aferente sunt teatrele de stat, cărora accesul la subvenţie le-ar oferi, teoretic, posibilitatea de a experimenta forme alternative de expresie teatrală. Ce mă bucură este că teatrele de stat unde am ajuns pe parcursul acestui turneu sunt exemple de bună practică, cu o viziune modernă şi incluzivă, care dincolo de cerinţele pentru un teatru de stat (deservirea unui public general) le oferă spectatorilor lor şi propuneri inovative de spectacol, necesare pentru a diversifica gusturile publicului. Unele din teatrele care funcţionează în oraşe mici, de unde publicul tânăr pleacă după o anumită vârstă în centre universitare mari sau în străinătate, au şi rolul de a educa şi pregăti un public de teatru. La Satu Mare, de exemplu, există un program care aduce împreună voluntari din licee în jurul teatrelor, cărora le oferă posibilitatea de a face spectacole în care să ia contact cu scena şi să prezinte poveştile care îi interesează. Iniţiative similare de a-şi apropia publicul foarte tânăr am găsit în Sfântu Gheorghe, Piatra Neamţ, Sibiu sau la Teatrul Masca din Bucureşti. De asemenea, am sesizat un interes constant a acestor teatre de stat de a-şi cerceta publicurile”, spune Peca Ştefan.
„Pe de cealaltă parte, spaţiile independente cu care ne-am intersectat (majoritatea necomerciale) nu au presiunea deservirii unui segment generalist de public şi se pot specializa într-o anumită zonă de teatru: social, educaţional, politic. Sunt două modele mari pe care le-am remarcat în acest caz. În primul model spaţiul depinde de granturile existente pentru a-şi putea continua existenţa în condiţii de nesiguranţă şi impredictibilitate. Membrii acestor spaţii sunt nevoiţi să devină experţi şi în chestiuni administrative şi de management cultural. Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti (10 ani de existenţă), 3g HUB (10 ani de existenţă), Yorick Studio din Mureş (20 de ani de existenţă), Reactor de creaţie şi experiment din Cluj (11 ani de existenţă) sunt toate exemple în acest sens. Ele au creat publicuri şi comunităţi în jurul lor, au produs spectacole memorabile şi texte reprezentative pentru noua dramaturgie românească, dar în majoritatea cazurilor am remarcat un plan şi o nevoie de a preda ştafeta către generaţia următoare. Această existenţă în precariat şi impredictibilitate continuă erodează, inevitabil. O altă constatare, valabilă şi în cazul celui de-al doilea model pe care l-am remarcat, este că sprijinul din partea autorităţilor, dincolo de granturi, rămâne firav, dacă nu inexistent. Ca exemplu, o iniţiativă precum Asociaţia Sub Stejar din Târgu Lăpuş, deşi deserveşte o zonă importantă – creativitatea copiilor şi adolescenţilor dintr-un oraş în care opţiunile culturale sunt extrem de reduse – nu este valorificată aproape deloc de autorităţile locale.”
Cel de-al doilea model este cel al spaţiilor care s-au susţinut financiar independent, dintr-un bar sau dintr-o cafenea. AUĂLEU Teatru din Timişoara este un astfel de exemplu „independent de orice”. Timp de 20 de ani, compania a creat un public şi o comunitate în jurul trupei AUĂLEU, al barului Scârţ Loc Lejer şi al Muzeului Consumatorului Comunist.
În periplul lor, cei doi artişti au ajuns şi la Iaşi, unde au aflat povestea Teatrului FIX, care s-a format într-un model similar de teatru cu bar, dar care se vede astăzi silit să se reinventeze din cauza lipsei unui spaţiu susţinut şi de autorităţile locale. Momentul post-Colectiv şi pandemia au dus la cvasi-dispariţia acestui teatru cu producţii premiate la nivel naţional şi care a creat, de asemenea, un fenomen teatral şi o comunitate în Iaşi.
La Câmpulung, un oraş unde nu există un teatru, proiectul Convivial a pornit dintr-o nevoie de a le oferi copiilor şi adolescenţilor un spaţiu de ateliere cu profil educaţional şi artistic, angrenând în jurul cafenelei şi al barului din care se susţine o comunitate de artişti. Convivial a devenit, pe parcurs, un spaţiu care oferă concerte şi performance-uri şi îşi descoperă în acest context o nouă identitate.
În aceste condiţii, actualul model de finanţare prin Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN), pe bază de competiţie de proiecte, a ajuns să susţină aproape un întreg sector cultural independent. Dar AFCN este deschis şi instituţiilor de stat, în acelaşi timp, neexistând un program de finanţare destinat exclusiv proiectelor independente. „Unii dintre noi, care lucrăm cu fonduri AFCN, muncim practic câte o jumătate de an zi de zi, fără niciun fel de pauză”, spune Cinty Ionescu. „Cu siguranţă, o anvelopă mai mare a finanţării şi eventual o bugetare multianuală, derulată prin programe diverse, ar fi un pas înainte şi un sprijin mai eficace pentru arta independentă.”
„Proiectul nostru a însemnat, pentru mine, un mod de a relua vechi legături profesionale şi de prietenie cu oameni, iniţiative şi spaţii care fac posibilă existenţa teatrului cel mai viu din România”, explică dramaturgul Peca Ştefan. „Am descoperit proiecte la răscruce, altele care înfloresc şi se dezvoltă. Cei din generaţia mea au ajuns şi într-un moment în care se pune constant problema grijii de sine, după ani de muncă supraomenească. Surpriza a venit din partea următoarei generaţii, care acum îşi defineşte şi găseşte un drum. Am întâlnit oameni foarte tineri cu idei extraordinare, care merită o scenă care să funcţioneze pe o bază mult mai sănătoasă. Termin acest parcurs cu foarte multă speranţă în ceea ce va urma.”