Din articol
“ Presă bună înseamnă gazetari care cunosc viața” , credea Filip Brunea-Fox, reporterul nostru întemeietor. Ce este un gazetar care cunoaște viața? “E acela care nu caută pretexte s-o ocolească, pentru că viața nu e așa cum ți-o închipui din redacție”.
Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale
, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
Nu-i scriere despre Filip Brunea-Fox care să nu devină, măcar la final, un omagiu. Brunea-Fox a fost “reporterul însuși” , după Geo Bogza, care
pentru Vremea. “De fapt eu am vrut să devin reporter. De fapt eu am vrut să-l imit pe Brunea. Dar nu am putut” , i-a scris mai târziu Bogza lui Brunea-Fox, ca dedicație, pe o carte.
I s-a spus, de-a lungul timpului, “prințul reportajului”, “asul”, “legenda”,“zeul”, “reporterul-nepereche” .
Cum îi suna lui Brunea-Fox o asemenea colecție de superlative? Nu părea impresionat, după cum reiese din interviurile pe care le-a dat spre sfârșitul vieții. Pe tinereii care-l căutau în anii ‘70 acasă, în strada Schitu Măgureanu, îi primea cu chef de vorbă. Li se adresa cu șarmantul pronume de politețe “matale” . După care îi lua la rost.
Pe realizatorul TV Alexandru Stark, de pildă, l-a purtat după el prin București, turuind exuberant, pe motiv că “un interviu în fotoliu nu se poate!” . Conversația dintre cei doi, publicată de Stark în volumul
, nici măcar nu e o conversație, pentru că Stark alege să nu-și consemneze propriile întrebări ( “ceea ce, cred, nu va fi o pierdere prea mare” ) pentru a-l lăsa “să vorbească [pe] acest bătrân frumos și dezlănțuit”.
Pe scriitorul Petru Popescu, cu al cărui tată fusese prieten, l-a taxat încă înainte să audă prima întrebare din interviul care avea să fie publicat
: “Văd că ai venit cu mașina de scris, ca să mă impresionezi. Să nu-ți închipui că ai să mă poți steno-dactilografia […]. Și nu îți lua aerul ăsta de școlar silitor” .
Sânzianei Pop, care și-a început
cu o laudă, i-a tăiat-o scurt. “Povestiți formidabil!” , a început reporterița. “Sunt moldovean, pe linia flecară a lui Sadoveanu. Un taclagiu” . Pe la jumătatea discuției, Pop nu s-a putut abține: “Pot să vă spun încă o dată că povestiți formidabil?” . Brunea-Fox i-a tăiat-o și a doua oară: “Nu povestesc formidabil. Este marea experiență pe care ți-o dă în meserie lucrul pe viu. Experiența directă. Nu preluată de la alții şi nici trecută prin ape care să dilueze culoarea faptului real. Întâmplarea directă, descoperită pentru publicul larg” .
Modestie? Puțin probabil. Din discuțiile consemnate de reporterii anilor ‘70 se vede că Brunea-Fox știa exact că a fost bun — foarte bun — în meseria lui:
— Chiar vi se spunea „prințul reporter“ ?
— Vă măgulea?
— De ce? Era o realitate. Am scris reportaje mari.
“ Reportajele mari” ale lui Brunea-Fox — texte înghesuite în coloane de gazetă, începute pe prima pagină și continuate pe unde se mai găsea loc — au fost grupate în volum abia în 1979, la doi ani după moartea sa, sub titlul “Reportajele mele” (ediția, îngrijită de Lisette Daniel-Brunea, a fost reeditată în 2020 de Polirom). A urmat, în 1985, “Memoria reportajului” și în 1990 “Orașul măcelului” — un tulburător jurnal pe care Brunea-Fox, gazetar evreu, și-a consemnat gândurile în zilele rebeliunii legionare din Bucureștiul lui ianuarie 1941.
Printre “reportajele mari” figurează, întotdeauna, seria “Cinci zile printre leproși” , publicată în 1928. Era atunci ceva cu totul “senzațional” , o curiozitate – și așa a rămas până astăzi.
Fapt e că “taclagiul” Brunea-Fox s-a pornit spre lazaretul Lărgeanca după ce a citit un comunicat al Ministerului Sănătății, pe care de altfel l-a pus drept motto la textul său, din care oamenii aflau că “din ostrovul Dunării au fugit zece leproși” , că jandarmeria a prins câțiva și i-a trimis înapoi în lazaret, și că “publicul e avizat să evite orice contact cu cei încă în libertate” .
“ Taclagiul” a știa instinctiv, încă din 1928, că nu e suficient “să dai” un comunicat oficial. S-a dus după știre, după care a spus lumii ce-a văzut acolo.
“ E aproape o nepoliteță să-i aducem omagii lui Brunea” , scria Tudor Arghezi
a “Biletelor de papagal” . “Reportajul senzațional de zilele trecute” , continua Arghezi, “are altă semnificație decât aceea de a fi dat la iveală un profesionist de înaltă valoare într-o profesiune plină de ciurucuri, de debutanți fără vocație și de condeie uzate și plictisite de propria lor plictiseală și uz”.
La ce “altă semnificație” făcea referire Arghezi? Brunea-Fox, cu reportajul lui, stârnise mare agitație în minister.
Iar Brunea-Fox, cu a lui aură de “grand reporter” , n-a scris doar “reportaje senzaționale” . A scris, ca orice reporter de cotidian, despre se nimerea. Când au fost alegeri, l-am găsit explicând
cum era cu cabinele de votare. Când la redacție a venit “o delegație” care i-a spus că s-a închis o maternitate, l-a sunat pe director, a aflat că “la mijloc e o infamă dispută politicianistă” și a scris ancheta
. Când, aflat la Cluj cu altă treabă, s-a intersectat cu fostul premier Alexandru Vaida-Voevod, a publicat un text intitulat
. Când în București a sosit maharajahul de Kapurthala, s-a dus să-l întâmpine la Gara de Nord și a publicat un articolaș
prințului indian.
Brunea-Fox n-a mai apucat să afle că în 1998, când se împlineau 100 de ani de la nașterea sa, Națiunile Unite au declarat 3 mai drept
. Superlativele nu-l încântau prea tare, dar probabil că i-ar fi plăcut la nebunie să stea la taclale, și azi, despre meseria lui.
l-a intervievat pe Brunea-Fox, pe care-l cunoștea din copilărie, cu patru ani înainte de moartea acestuia. Selecțiuni din interviul publicat în 1973
“ Am avut marele noroc să mă nasc într-o casă de scriitori […]. Una din luminile care strălucesc cel mai tare, atunci când întorc capul ca să mă uit în grădina copilăriei, e a lui Brunea-Fox. Îl cunosc de copil, l-am tutuit copil, cu democrația inconștientă a vârstei, și îmi face și azi cinstea de a mă numi pe nume și de a se lăsa numit pe nume de mine.
Mult înainte de a-l citi, vocea lui, cu inalterabilul accent moldovenesc, a fost pentru mine, copil, o lecție despre toate. Înalt și cu o ținută atletică, îmbrăcat vara în impecabile maiouri albe, Brunea-Fox, între mine și fratele meu geamăn, ne plimba prin lume. Eram la vârsta când voiajul cu tramvaiul ne fermeca până la nebunie, cu cât era mai lung. Brunea-Fox ne ducea în [cartierul] Tei, unde ne simțeam pe altă planetă, ne explica taina concertului de broaște, se juca cu noi, ne învăța să înotăm. Pe stradă se oprea să vorbească, — dintr-un vechi obicei reportericesc — cu trecătorii, iar noi eram fascinați ca de un magician, prieten cu toți oamenii pământului […].
L-am cunoscut deci mult înainte să încep să-l citesc și, când am început, mărturisesc că am fost surprins. Cel ce fusese atât de delicat și de poetic cu niște copii și care, ca prieten al mamei și tatălui meu, fusese întotdeauna ireproșabil de fidel, de înțelegător și atent, se dovedea, ca autor, nemulțumit și critic, plin de combativitate, chirurg necruțător al societății, neobosit ca un alergător de cursă lungă, gata mereu, dintr-un capăt în altul al țării, să rupă masca de pe fața imposturii.
Istoria literară așa îl prezintă pe Brunea-Fox: ca pe reporterul întemeietor, ager ca un detectiv, strict ca un om de știință, descriind într-o frază limpede și amară o Românie a frământărilor și ceței, a muncii, dar și a profitului, a bogăției dar și a furtului instituțional, favorizat de stat și apărat de poliție, o Românie a fierberii pre-revoluționare, a stângii intelectuale, a muncitorimii dornice să-și câștige drepturile, și a speranței în viitor.
Firea lui moale și moldovenească, arătată nouă, copiilor (și care om născut în Moldova nu are talentul de a vorbi copiilor și darul de a prelungi o poveste?) era contrazisă în aceste pagini lucide, așeptate cu sufletul la gură, în timpul lor, de sute de mii de cititori ai unei excelente prese cotidiene […].
Am fost deci bucuros și emoționat la ideea de a-i lua un interviu lui Brunea-Fox azi, când mă pot numi și eu scriitor și când lecția lui a dat roade în mine. Căci eu am crezut întotdeauna în proza adevărului, sinceră ca un reportaj, cum am crezut în acest oraș în care m-am născut. De aceea a vizita pe unii oameni înseamnă pentru mine a vizita niște surse. M-am dus din nou în casa din Schitu Măgureanu ca să-l găsesc pe Brunea-Fox neschimbat pentru mine.
De fapt, ideea interviului, a unui interviu festiv măcar în aparență, îl îmbufna puțin, cum îmbufnează pe oamenii rămași tineri orice aniversare la care ei, sufletește, încă nu au ajuns.
“Știi cum citesc eu ziarele, rând cu rând”
F. Brunea-Fox: Văd că ai venit cu mașina de scris, ca să mă impresionezi. Să nu-ți închipui că ai să mă poți steno-dactilografia. Nu suport zgomotul ăsta mitraliat, îmi perforează gândurile. Pune mâna pe condei, dacă vrei să notezi. Dar dacă nu te uiți în ochii mei, n-am făcut nimic, eu am nevoie de un interlocutor, nu de un scrib robot. Și nu-ți lua aerul ăsta de școlar silitor. Dacă vrei un interviu eminamente serios, nu ne înțelegem. Eu pe un interviu fără două-trei bancuri nu dau doi bani.
Petru Popescu: Să facem unul cu bancuri, dacă altfel nu se poate.
F. Brunea-Fox: Fără bancuri, adică fără humor nu se poate nimic, nu numai interviul ăsta. Viața însăși nu e posibilă fără humor. Psihoterapia prin humor, asta propuneau de curând niște savanți din America, speriați de marasmul în care se afundă societatea. Acest marasm, spuneau ei, provine din faptul că omul nu mai știe să râdă, nici de alții, nici de sine — am citit asta de curând, știi cum citesc eu ziarele, rând cu rând.
Cred că e adevărat, și părerea mea e că în toți oamenii (asta o spun și despre mine) trăiește un clovn refulat. Toți avem nevoie de bufonerie și nu numai s-o privim așezați în scaun, ci chiar să fim o parte din ea […]. O viață întreagă am făcut haz pe stradă, oprind trecătorii și vorbind cu ei. Țin minte că odată am văzut un om cu un topor în mână. „Neică, dumneata trebuie să fii liber-cugetător, i-am spus eu, văd că ai luat barda ca să dai în Dumnezeu!” . Și n-a știut să râdă de asta, n-a înțeles!
Uite-așa fac și eu haz de necaz la vârsta mea, și m-am certat astă-toamnă cu o cuconiță, fiindcă se speriase de cățelul meu, care alerga prin parc cu nasul prin iarbă, cotrobăia, că doar e șorecar de vânătoare. “Duduie, i-am zis eu, cățelul e ascultător și dresat, scurmă prin iarbă fiindcă-mi caută mie o idee care mi-a picat pe-aici pe-aproape, că acum, dacă-s bătrân, mi-e și memoria ca un buzunar găurit, pierd mereu câte ceva!“.
… Stai să iau o aspirină: mă doare pieptul, poate de fumat, ori cine știe. Nu mă duc la doctor. Știu că una din armele din panoplia lui e să te sperie cu moartea. Eu nu mă tem de ea. N-o adulez, dar nici n-o afurisesc. Mă port cu ea cavalerește și ea la fel. Și apoi moartea încă mi se pare o minune, și ca orice minune vreau să se întâmple pe neașteptate, nu să mă anunțe bolind. Până atunci, cu leacuri băbești, te pomenești c-o mai târăsc o bucată de vreme.
“Reportajul trebuie să miște pe mulți fără să fie sărac în gândire, să oblige la meditație fără să fie teoretic, să emoționeze fără să fie lacrimogen”
Petru Popescu: Ai spus adineauri că citești ziarele rând cu rând. Nu te-ai plictisit, de atâția ani?
F. Brunea-Fox: Deloc. Întâi că le citesc din invidie. Dau alții știri pe care le-aș fi putut da eu. Pe urmă, toată viața am învățat câte ceva din presă și grație ei mi-am completat cu vârf și îndesat escapadele făcute aievea în unele locuri de pe harta continentelor, călătorind cu gândul, când nu s-a putut altminteri, prin atâtea și atâtea alte meridiane ale globului, rămase, vai!, definitiv virgine pentru mine. Asta a fost forma mea de ubicuitate […].
Dă-mi voie să fac apologia reportajului, pe care-l consider cel mai sigur detector de realități. Așa se explică de ce romancierii, nuveliștii care pe vremuri refuzau măcar să-l coopteze în panorama literaturii, îl folosesc nu ca un exercițiu marginal, ci ca pe un strașnic instrument de cunoaștere a vieții, a peisajului social. Acum vreo patru decenii, într-un interviu luat celebrului scriitor francez Paul Morand, venit în capitala noastră să se documenteze pentru o monografie romanțată a Bucureștiului — a fost atunci de față și Ilarie Voronca — l-am întrebat ce l-a făcut să abordeze reportajul, incompatibil cu maniera lui literară, comparabilă cu pictura de șevalet până la un moment dat.
Mi-a răspuns că reportajul l-a familiarizat cu orizonturi necunoscute. Fără el n-ar fi putut lua contact aievea cu România, de exemplu, pe care Occidentul o situa eronat chiar și sub raport geografic. Reportajul i-a oferit prilejul de a se reabilita. L-a ridicat de pe scaunul cabinetului de lucru și i-a dat brânci în lume. Grație lui priveliștile nu mai erau fantasmagoriile lanternei magice desuete, oamenii nu mai purtau travestiul din litografiile și albumele ilustrate, vetuste. Reportajul l-a apropiat de peisaje și oameni din Scandinavia, Africa, America, care acum figurează în volumele sale… Altminteri — zicea Paul Morand — le-ar fi descris din birou, ca scriitorii sedentari din secolul trecut.
Știi de ce ți l-am pomenit pe Morand? Pentru că, spre deosebire de alți scriitori parizieni care au luat-o razna după primul război mondial de-a lungul și de-a latul planetei — romancieri, poeți, eseiști — Morand era cel mai puțin predestinat pentru acest gen plebeian de literatură, reportajul. Aparținând burgheziei înstărite, oxfordian, monden, pregătit pentru cariera diplomatică, însurat cu o prințesă româncă, intrat în câmpul literaturii franceze cu o carte de poeme simboliste, cu romane din culisele Operei și saloanelor, scrise elegant și cu o imagistică bogat colorată — nu era, precum vezi, format pentru aventura reportajului. Și totuși…
Petru Popescu: Dar scriitorii noștri? Cum au tratat reportajul?
F. Brunea-Fox: Cu interes, ba chiar unii, care dețineau un loc seamă în galeria literaturii noastre dintre cele două războaie, l-au practicat cu pasiune. Mă gândesc la Cezar Petrescu, la Zaharia Stancu, la poetul Adrian Maniu — acest prim reporter arheologic al Sarmisegetuzei, la Camil Petrescu, la Ion Vinea — subtil și pătrunzător cronicar parlamentar, la Geo Bogza, Tudor Teodorescu-Braniște, Eugen Jebeleanu — explorator al periferiilor mizerabile, Mihail Sebastian — excelent reporter judiciar, Ion Călugăru, Ionel Teodoreanu, cu reportajele sale sportive. Și pentru poet reportajul a fost un teren de investigație plin de surprize telurice. Mă gândesc la [Ilarie] Voronca și mai ales la Gheorghe Dinu, care a găsit în reportaj — și mă mândresc a-l fi călăuzit — un splendid debușeu pentru poemul lui avangardist sincronizat cu aspirațiile sale revoluționare.
Odată, la un banchet pe care conducerea „Adevărului“ l-a dat la restaurantul „Luzana“ lui Liviu Rebreanu cu prilejul apariției „Răscoalei“ în editura întreprinderii din Sărindar — uite o poză de la festinul acela […] — marele romancier a făcut o „coserie” despre jurnalistică și literatură.
Spunea, îmi amintesc, că dacă nu fugi din turnul de fildeș, dacă nu sari din el, dacă nu cazi în cap, cu riscul sinuciderii, către forfota vieții de jos, n-ai nici o șansă ca prozator. O asemenea cădere, care poate avea ca efect o înălțare artistică, este educarea prozei prin gazetărie, prin reportaj. Reportajul — a spus Rebreanu, nu din complezență pentru meseni — e marea artă, e arta cea mai grea, pentru că trebuie să miște pe mulți fără să fie sărac în gândire, să oblige la meditație fără să fie teoretic, să emoționeze fără să fie lacrimogen […].
Petru Popescu: Vasăzică, pentru tine reportajul e totul.
F. Brunea-Fox: Da, dar ar trebui să fie și pentru tine, dacă pretinzi că ești realist, și pe urmă reportajul, de la etimologia cuvântului, ne duce la reproducerea vieții așa cum e, adică la arta scriitorului care știe să vadă și știe să scrie, mă rog, arta adevăratului scriitor.
Scrie reportaj, ai să cunoști lumea. Eu așa am cunoscut-o, luând-o razna prin orașe, prin sate, cu carnetul în mână, până când realitatea visată, închipuită, citită, a devenit realitatea trăită, pipăită, ciupită, strânsă în brațe, adică viața. Vezi tu, din fotoliu viața se distinge prost, distanța topește nuanțele într-o singură culoare, care adesea e un roz foarte înșelător.
Pentru că presa apropie de viață (dacă presa e bună, firește), ea ara cel puțin tot atâta rol de „inițiere“ , în sens spiritual, cât are și de informație, de aceea și face parte presa din cultură. Nu-i suficient faptul divers, dacă nu fecundează gândirea, dacă nu formează omul — el trebuie deci ales cu grijă, și prezentat cu adâncime. O știre prost scrisă distruge evenimentul care a creat-o. Și pe urmă ziarul, ziarul bun, e mai mult decât o colecție de știri, e o lume spirituală. Așa era pe vremea mea, și cred că așa ar trebui să fie și azi.
De pildă, în provincie, pe vremuri erau oameni care citeau cu sfințenie un jurnal, ca pe o Biblie, nu numai fiindcă n-aveau altă distracție, ci fiindcă ziarul era pentru ei viața, gândirea, lumea, se identificau total cu presa pe care o citeau, ea le dicta gesturile, în politică, de pildă. Mulți oameni cu carte, în provincie, citeau și câte o gazetă străină. Țin minte, de pildă, un contabil de la Botoșani — parcă-l văd — care avea cărți de vizită așa: ,,Iosif Gherțovici“ , și dedesubt, ca identitate, „abonat la „Neue Freie Presse“.
„ Neue Freie Presse“ , gazeta vieneză democrată, a avut un imens răsunet, și la noi, și în întreaga Europă. Între altele, a luat parte la polemica internațională care s-a dus în jurul cazului Dreyfus. Exista un cult pentru presa bună, dar presă bună înseamnă gazetari care cunosc viața.
“Viața nu e așa cum ți-o închipui din redacție — comodă, surâzătoare, mirosind a apă de trandafiri”
Petru Popescu: Ce înseamnă un gazetar care cunoaște viața?
F. Brunea-Fox: E acela care nu caută pretexte s-o ocolească, pentru că viața nu e așa cum ți-o închipui din redacție — comodă, surâzătoare, mirosind a apă de trandafiri.
Gazetarul care ezită s-o abordeze de aproape, ca să-și menajeze ciuboțelele, nasul, răbdarea, gusturile estetice, n-o va cunoaște niciodată.
Și apoi oamenii nu sunt oricând dispuși la taclale, la confidențe, așa, hodoroc-tronc, pentru că ești ziarist. „Ia mai lasă-mă în pace, domnule, nu vezi că am treabă, că mă preocupă problemele mele, că n-am chef pentru chestionarul dumitale?“ .
Așa că, în ce mă privește, nu-i deranjam când erau prinși de muncă, care, oricât ar vrea s-o pastelizeze unii, e acaparantă, dură, epuizantă. Așteptam — vorba lui Creangă — momentul când munții nu se bat în capete, când poți trece printre ei ca să ajungi la sălașul Smeului.
Așa trebuie procedat, din respect pentru actul muncii, din respect pentru omul care o săvârșește.
Cândva, într-un oraș de provincie, vara, m-am oprit pe stradă ca să-l întreb pe un pavagiu care repara caldarâmul ceva referitor la ceea ce făcea, o întrebare de genul stereotip: „Grea muncă, tovarășe!“ . Era o zi fierbinte, copleșitoare. Omul, îngenunchiat peste bolovanii pe care-i orânduia, nici n-a ridicat capul, nu mi-a răspuns nici măcar cu un mormăit.
Altă dată, de mult, să tot fie vreo patru decenii de atunci și mai bine chiar, în bazinul portului din Constanța m-am ținut de un scafandru să mă ia cu dânsul în adâncul apei. Era obosit, trebăluise nu știu câte ceasuri și nu-i ardea să se erijeze în profesor pentru capriciul unui reporter avid de aventuri insolite. Și atâta l-am pisat că a cedat. În silă. Mi-am îmbrăcat costumul, m-am încălțat cu bocancii cu talpă de plumb de zece ocale, mi-am pus casca și am coborât. Ce să-ți spun, m-au tras afară aproape leșinat. M-am ales și cu o surzenie la ureche de care n-am scăpat până azi.
Ehei, altfel se întâmplă când omul și-a isprăvit munca, a lăsat din mână sapa, barosul, perforatorul. Atunci e mai accesibil, mai sociabil s-ar zice, cu pisălogii. Altfel se destinde la un pahar de vin, la o snoavă. Asta înseamnă pentru reporter, în sens rentabil, cheltuială de timp și în sens mai puțin sau deloc rentabil, cheltuială… bănească.
Chestia asta îmi dădea de furcă la decontare, pe vremea când scriam la „România liberă“ . „Dar țuica nu costă?“ — îl întrebam pe simpaticul administrator, strict pe capitolul speze — „îți închipui că pe un miner, un sondor, sau un simplu baci de stână, îl poți îmbia la vorbă cu apă minerală?“.
Pe scurt, gazetarul trebuie să știe „să se bage“ , să fie indiscret când trebuie, altfel nu află nimic. Reportajul, în fond, e o indiscreție, uneori genială […].
Petru Popescu: Atunci, ce e cu adevărat reportajul?
F. Brunea-Fox: Din moment ce admitem ideea depășirii, mai putem răspunde ca la școală? Cum vezi, cei ce au practicat ani de zile reportajul și s-au lansat prin el, azi vor să facă literatură mai „serioasă“ . Au ars, în fond, ce-au adorat, au renegat genul care i-a născut.
Poate că sunt mai serioși, dar nu-s mai fericiți. Unii spun că niciodată n-au părăsit reportajul, că-l continuă în romanul realist. Dar am răspuns mai bine la întrebarea asta, în 1934 dacă nu mă înșel, în „Vremea“ ,
! Atunci, din pasiune pentru reportaj, îi mărisem sfera atât de mult, încât ajunsesem să-l includ în ea și pe Homer, pe care l-am declarat un mare precursor, cu reportajul de război Iliada, și cel de voiaj, Odiseea, amândouă în cânturi, adică „seriale“ . Geo a scris atunci despre mine și m-a lăudat foarte mult, a spus că prin mine reportajul s-a rupt de formele stupid festive, de stilul sec, proces-verbal de poliție, și că am adus la lumină o lume necunoscută (lumea bieților mahalagii, pe care mai apoi, fiindcă devenise la modă, s-au apucat s-o bântuie toți, și unii o bântuie și azi, referindu-se tot la acei ani).
Arghezi, care a fost întotdeauna extrem de binevoitor cu mine, a zis că am scris cu o peniță de aur, cu o cerneală de aur. Alții, destul de cunoscuți, s-au declarat și ei impresionați de genul de presă pe care îl sprijineam eu. E vorba în fond de o optică, optica adevărului. Asta e singurul lucru sigur. Reportajul e în fond o convenție, o ficțiune, un mister. Numai reporterul există, și vocația lui, talentul lui de a descoperi viața, curajul de a scrie, lupta de a tipări adevărul.
Petru Popescu: Cred că așa ceva nu poate înțelege toată lumea.
F. Brunea-Fox: Cred și eu că nu poate. Mai ales aceia care privesc viața de la fereastră. Îmi vine în cap o întâmplare cu tâlc. Îndată după război, se tipărea la noi o revistă în franțuzește pentru străinătate.
Secretarul de redacție știa franțuzește, asta era singura lui calitate, altfel n-avea ce căuta în presă (de atâtea ori în gazetărie sunt oameni care n-au ce căuta acolo, care n-au venit din vocație ci pentru că trebuiau plasați). În fine, secretarul mi-a cerut să scriu un reportaj despre niște descoperiri arheologice senzaționale, de la Constanța. Stârniseră vâlvă. Erau primele descoperiri din 1950 mi se pare, făcute de Vasile Canarache, vechi prieten și fost în tinerețe reporter la „Dimineața“ . Acceptasem și eram gata să plec pe teren, când m-a oprit din ușă: „Nu ne dați dinainte așa, o schiță, un proiect, cam ce o să scrieți?” . Am fost absolut uluit. Nu știam ce să răspund. Se vedea că acest om nu știa ce este un reportaj. Poate că nici nu citise vreunul în viața lui. Vroia să aștern pe hârtie cele văzute de mine la Constanța, a priori , înainte de a le vedea aievea la fața locului. Nu m-am mai dus, firește […].
Petru Popescu: Din cartierele bucureștene pe care le-ai explorat ani de-a rândul, uliță cu uliță, care ți-a rămas mai întipărit în amintire?
F. Brunea-Fox: Calea Griviței. Cu ea mi-am început, în 1923, în „Gazeta nouă“, și în 1925, în „Dimineața“ , lunga mea hoinăreală prin mahalalele bucureștene. Deh… s-au scurs o leacă de ani de când o cunosc.
Mă văd tropăind cu vechiul meu tovarăș de reportaj, Iosif Berman — fotograful, prin ulițele de clisă, chioare, unde căderea nopții era ca o poartă hermetică. Nici tu felinar, nici tu vardist întruchipând în prezența lui veghetoare, contraponderea duhurilor neastâmpărate ce-și adunau legiunea, o dată cu amurgul, în străzile cu aceleași nume: Georgescu I, Georgescu II, Georgescu III etc.
Acolo, la răscrucea hudițelor aliniate — acum pavate — se întindeau gropile lui Ouatu, tablou supraviețuind doar în memoria lui nea Ioniță, bătrân acuma, cârciumar pe atunci, și în aceea a reporterului ce i-a notat cândva curiozitățile. Adică dulăii sburliți și sălbateci, năpădiți pe hoiturile în descompunere, munții de gunoaie, tinichelele și cutiile de conserve din care vagabondul își clădea „bidonville-ul“ , culegătorii de zdrențe, porcii… Peisaj de zahana și vidanjerie. Pe locul de pomină, nivelat, huzurește astăzi o grădină căreia localnicii îi zic parc, cu bănci, copaci, se înalță imobile moderne.
Ceea ce mă impresiona mai tare erau, în partea dinspre Gara de Nord, căsuțele înșiruite una lângă alta, de-a lungul șinelor, la câțiva metri de linia ferată. Despre cei care locuiau în ele, am scris în „România liberă“ din 1947 un reportaj pe o întreagă pagină de gazetă. Dă-mi voie să-ți citesc un pasaj:
„ Admirabilă și oțelită populație! Oamenii și-au durat existența pe malul trenurilor, pe faleza huruitului. Robotesc, mănâncă, procreează, se hodinesc în plină inundație sonoră. Zilele și nopțile lor sunt leoarcă de sgomot, înoată și plescăie în sgomot. și nu se resimt. Râd și gem, cântă și oftează ca semenii lor din cartierele moderne, îmbălsămați în apartamente cu uși capitonate și cărămidă refractară. Viață traversată de vagoane, străpunsă de locomotive chiuitoare. Acceleratele trec prin gura locatarului, prin beregata lui, la ora dumicatului; peste somnul lui fuge ca o urechelniță cu numeroase picioare, Rapidul; ceasul lui de dragoste e ca o tamponare și ceasul de durere, ca o deraiere. Am văzut aici o lehuză în dordora facerii. Aștepta Expresul ca pe un spasm care să-i ușureze «expulzarea». „Haide! — o îndemnau suratele strânse în jurul patului. «Să treacă Acceleratul de 11» — gemea lehuza“.
Era un cartier agitat, bântuit de figuri și temperamente sui-generis , care foiau în preajma Gării de Nord, unde existau tot felul de birturi, cârciumi, case clandestine cu paturi de închiriat. Și pe oamenii aceia i-am cunoscut. Când trec uneori prin cartier îmi apar în minte. Îi revăd.
Vezi tu? Viața unui cartier se fixează cu vremea, potolită, în jurul unui nucleu, singurul rămas fierbinte, incandescent. Oricât l-ar acoperi progresul înfășurându-i dogoarea, din când în când svâcnește duhul tăinuit. Dintr-o nimica. Într-un chiot, un gest, o vorbă, un zâmbet.
Așa descoperi urma universului de ieri. Așa readuci în actualitate, cu ajutorul câtorva picături din elixirul amintirii, o imagine amorțită numai, nu îmbătrânită. Nițică răbdare doar. Căci Calea Griviței nu palpită numai în trenurile ce săgetează fără odihnă, în lumea ce trece de la o zonă la alta peste pasarele negre ce domină șerpăria liniilor ferate. Nu palpită numai în echipele muncitorilor îndreptându-se spre atelierele cuprinzătoare, în furnicarul gării, în activitatea ei comercială.
În mașinăria ei, mai sunt și alte piese, secundare desigur, literare, mărunte, dar care dau obiectului un anume freamăt, ca tic-tacul ceasornicului de buzunar. Și mă întreb — scriam atunci — cum o voi recunoaște mâine, când i se va mistui în trecut și acest „semn particular“ . Căci mâine, și oameni și străzi vor fi tineri, scoși din amintiri, pregătind altă amintire, care de la dânșii purcede.