După 1989, România nu a pornit de la zero. Structurile de putere – administrative, economice și chiar mentale – au fost, în bună măsură, continuate sau adaptate din perioada comunistă. Rețelele informale, capitalul relațional și reflexele de control birocratic au supraviețuit schimbării de regim. În acest context, formațiunile politice provenite din Frontul Salvării Naționale, din care derivă ulterior PSD, au beneficiat de un avantaj instituțional și de continuitate. Nu este vorba neapărat de o „conspirație”, ci de o inerție istorică: oamenii formați într-un sistem au fost cei care au administrat tranziția.
Criticii susțin că aceste continuități au inclus și elemente provenite din fostele structuri de securitate, fie direct, fie prin rețele de influență. În anii ’90 și 2000, acuzațiile privind legături între politică, servicii și mediul economic au fost recurente, dar rareori clarificate definitiv. În acest sens, PSD – ca partid dominant în multe perioade – a fost adesea perceput ca principalul beneficiar și, implicit, arhitect al acestui „sistem”.
Totuși, a spune că PSD a „creat sistemul” poate fi o exagerare. Mai realist este să afirmăm că a operat în interiorul unui sistem moștenit și că, în anumite momente, l-a consolidat sau exploatat. Pe măsură ce scena politică s-a diversificat, alte partide au intrat în aceeași logică de funcționare: acces la resurse, negocieri informale, influență instituțională. Astfel, ceea ce inițial putea părea un avantaj al unui singur actor s-a transformat într-un mecanism generalizat.
De aici derivă a doua parte a tezei: „sistemul a înghițit toate partidele”. Această formulare reflectă o percepție larg răspândită în societate, conform căreia diferențele ideologice sunt adesea subordonate unor interese comune de putere. Fenomenul migrației politice, alianțele aparent contradictorii și similitudinile de comportament între partide alimentează această percepție.
În realitate, nu este vorba despre un „sistem” monolitic, ci despre o combinație de factori: instituții slabe, cultură politică în formare, influența rețelelor informale și presiunea intereselor economice. Acestea creează un cadru în care orice partid, ajuns la putere, riscă să reproducă aceleași mecanisme pe care le-a criticat anterior.
Concluzia ar fi că teza aceasta conține un nucleu de adevăr – continuitatea structurilor și tendința de auto-reproducere a puterii – dar formularea ei radicală trebuie temperată. Nu un singur partid a creat sistemul și nici nu îl controlează integral; mai degrabă, sistemul este rezultatul unei tranziții incomplete, în care vechiul și noul s-au amestecat, iar regulile jocului s-au stabilit treptat, uneori în afara transparenței democratice.
Al.Florin Țene
Sursa: https://www.napocanews.ro/2026/04/inertia-istorica-din-romania-a-creat-sistemul.html