Două personalități ale lumii creștine de origine evreiască Nicolae Steinhardt și Richard Wurmbrand l-au considerat pe Valeriu Gafencu un Sfânt al Închisorilor comuniste. De numele lui Valeriu Gafencu am auzit prima oară la mijlocul anilor `90 din discuțiile cu fostul deținut politic Nicole Trifoiu, care era președintele cenaclului literar ”Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca, imediat după 1990. De la acest bătrân, închis 21 de ani de către comuniști, am auzit că a murit în temnițele comuniste Valeriu Gafencu – un fost student la facultatea de Drept din Iași, originar din Basarabia, care a avut o viață sfântă și a fost un exemplu moral pentru deținuții politici închiși de bolșevici. Nicolae Trifoiu îmi povestea în lungile serate culturale organizate într-un imobil de pe malul Someșului din zona parcului central clujean, despre cum a fost coleg de celulă cu Valeriu Gafencu la Aiud, iar în anul 1946 au beneficiat de un regim semi-deschis de închisoare, fiind duși să culeagă struguri sau porumb la Galda de sus. Pe dealurile vălurite ale comunei, Trifoiu și Gafencu culegeau struguri și discutau despre credință și mântuire. Deși puteau evada ușor fiind slab păziți de gardieni, Gafencu nu a dorit asta. El spunea că își acceptă soarta pe pământ, pe el interesându-l doar mântuirea sa și a neamului românesc. Se ruga mult pentru toți cei închiși, pentru iertarea păcatelor și câștigarea vieții veșnice. De altfel, Nicolae Trifoiu a și coordonat publicarea primei cărți despre Sfântul Închisorilor, intitulată ”Studentul Valeriu Gafencu” apărută în 1998 la editura clujeană Napoca Star. Din lecturarea cu asiduitate a acestei cărți-document am aflat că Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Sufletul său era conectat permanent la rugăciunea inimii. Rugăciunea lui puternică ardea păcatul. Prezenţa lui Valeriu Gafencu în mijlocul prietenilor era rugăciune și îndemn la comuniune. Aşa şi-l amintesc toţi contemporanii. A fost închis de justiția antonesciană pentru că a făcut parte dintr-o organzație de tineret: frățiile de cruce. În închisoare, Valeriu Gafencu s-a rupt de orice implicare politică. Pentru el sensul vieții era mântuirea. Cuprins de lacrimile credinței și pocăinței, Valeriu Gafencu a corespondat în 1946 și cu Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealului, care i-a oferit îndemnuri duhovnicești, pe care tânărul student al Drept le-a urmat în calvarul recluziunii comuniste. Rugăciunea inimii era singura respiraţie în duh a lui Valeriu Gafencu din gulagul comunist impus de tancurile sovietice. După iluminarea dumnezeiască din primăvara lui 1943 în celularul Aiudului, viaţa lui Valeriu Gafencu a devenit asemenea unei rugăciuni. A ars până la moarte, iar lumina transparentă a trupului şi gândului său trecut prin focul inimii a iradiat toată făptura înconjurătoare sfinţind tot ce atingea. L-am recitit din nou pe Valeriu Gafencu, numit de călugărul de la Rohia, Nicolae Steinhardt în ”Jurnalul fericirii” – Sfântul Închisorilor. Din mărturiile sale demne de filocalia românească am înțeles că biserica trebuie să se reîntoarcă la noțiunea inițială de basilica, adică de comunitate a clerului și mirenilor, pentru recâștigarea încrederii în mesajul creștin puternic pentru societatea românească. Întoarcerea la izvoare și la învățăturile Sfinților Părinți reprezintă o necesară restaurare a comuniunii și încrederii între cler și mireni. Cultul Sfinților Închisorilor face parte din acea restaurație a legăturii românilor cu Biserica, prin mucenicii săi din vremea terorii comuniste. Valeriu Gafencu a fost un om liber întru Hristos deşi era închis. El și-a dus împăcat cu sine Crucea hristică. Acest tânăr basarabean era curat ca lacrima izvorâtă din ochii icoanelor. Pentru Valeriu Gafencu libertatea întru Hristos era un mod de viață și țelul în vederea mântuirii. Libertatea întru Hristos nu ţine cont de zidurile ridicate de oameni. Valeriu Gafencu percepea puşcăria ca şi primii creștini din catacombele romane: eliberatoare şi sfinţitoare. Valeriu Gafencu s-a purtat între zidurile puşcăriei, între anii 1942 -1952, ca într-o mănăstire, oferind sens teandric suferinţei şi un exemplu pentru o generaţie ce urma să fie sacrificată pe altarul materialismului ateu de factură marxistă. Valeriu Gafencu știa că era în mijlocul unei lupte între bine şi rău, între Lumină şi întunericul căderii. Gafencu devine în celurar omul nou împărtăşit liturgic cu tainele credinţei cele adevărate, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca un sfânt ostaş implicat în războiul nevăzut cu vechiul om „sinucis” sufleteşte de căderea din grădina Edenului. Convertirea lui Valeriu Gafencu la viaţa desăvârşită a lui Hristos din iunie 1943 e prima treaptă pe scara spre sfinţenie şi o deschidere a dasein-ului spre miracolul unui model hristic pentru generaţia de martiri anticomunişti de la Târgu Ocna, din iarna lui 1952. Prin rugăciune şi post, Valeriu Gafencu a sfințit sanatoriul-penitenciar de la Târgu Ocna. Aici bolnavii de TBC nu îşi aşteptau moartea, ci doar adormirea întru cele veşnice, cu îmbărbătarea rugătoare a lui Valeriu Gafencu, care era perceput ca un sfânt de către colegii de penitenciar, dar şi de către gardieni sau doctori. Puterea rugăciunii sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu înmuiaseră inimile împietrite ale gardienilor. Sanatoriul Târgu Ocna, în anii 1951-1952 devine prin Valeriu Gafencu o „pregustare” a Raiului, o anticameră necesară a martirilor spre mântuire şi Înviere. Valeriu Gafencu a ajuns la o desăvârşire a credinţei sfinţitoare la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna, care nu ar fi fost posibilă fără coborârea în iadul şi catacombele morţii sau deznădejdii Piteștiului și Aiudului. Valeriu Gafencu este perceput prin iubire la Târgu Ocna, în ochii colegilor săi de suferinţă şi ca lider al unei generaţii de tip Imitatio Christi. Doctorii şi gardienii au fost înnobilaţi şi transfiguraţi de suferinţa sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu.
Un coleg de celulă care a devenit mai târziu preot a scris despre transfigurarea la propriu a închisorii: „La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi prietenul de suferință carcerială Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvântarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: ”în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi (…) Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea îngerească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devotamentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii – tebecişti şi ei dar ceva mai în putere – care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă. În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului.(“Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002, în îngrijirea Ioanei Iancovescu)”. Un coleg de suferință și de ideal a fost Octavian Anastasecu care a fost alături de Valeriu Gafencu în ultimele luni de viață la Târgu Ocna. Întâlnirea cu Sfântul Închisorilor l-a marcat pe viață pe tânărul mărturisitor Octavian Anastasecu care îl vedea pe Valeriu Gafencu nu ca un om din carne și oase, ci dragostea întrupată. ”Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine – de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot”. Pe Octavian Anastasescu, studentul Valeriu Gafencu l-a învățat rugăciunea lui Iius. Chiar îi face o profeție: ”Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi”. Peste un timp la anchetă Octavian Anastasescu a ascultat sfatul lui Valeriu Gafencu și s-a rugat neîncetat cu rugăciunea inimii, încât un plutonier de securitate văzând credința sa și starea de levitație a spus răspicat, că dacă ar exista o mie de oameni ca el ”praful s-ar alege de Securitatea comunistă”. (Octavian Anastasescu – Lângă Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor”, Ed. Areopag, București, 2014, p. 19.) Tot Anastasescu ne-a lăsat o mărturie despre o minune a lui Valeriu Gafencu care a văzut în ochii povestitorului imaginile unei procesiuni pascale din noaptea de Înviere de lângă biserica de lângă sanatoriul-penitenciar. ”Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situaţii. Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care coborau cu lumînările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.” (ibidem), La începutul iernii lui 1952, tuberculoza osoasă s-a agravat. Valeriu Gafencu era împăcat cu sine. Primește streptomicină pentru a se salva, dar preferă să o ofere pastorului evreu Richard Wurmbrand, ca să supraviețuiască gulagului și a depune, mai târziu, în America mărturie despre crimele comunismului, ceea ce a și făcut-o la mijlocul anilor `60. Ultimile zile din viața Sfântului Închisorilor sunt decupate din patericul sfinților. ”Cu numeroase plăgi pe trup datorită tuberculozei care supurau permanent, Valeriu Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse lăcaş al Duhului Sfânt. S-a învrednicit de la Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să le pregătească pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune, cu faţa transfigurată, Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”. Cu puțin înainte de trecerea la cele veșnice, conform amintirilor prietenului său, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu a spus: „În primul rând, gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-l urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo, de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!”. (Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 73-76).
Valeriu Gafencu a fost iubit de întreaga suflare a închisorii-sanatoriu Târgu Ocna. Aflarea veștii morții sale a creat un pelerinaj la ”catafalcul” simbolic al cadavrului – adevărate moaște sfințite. Martorii acelei nopți speciale ne-au lăsat o mărturie testamentară a Sfântului Închisorilor. ”La targa mortuară au venit şi s-au închinat pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare în acea zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. (Permanenţe, feb. 2002). Prin ianuarie 52, acum eu am tot mers pe la el. Mergeam, discutam cu el, și-i mai spuneam, schimba impresiile de valoare, nu orice. Era în relații cu ceilalți, unii erau mai revoltați, mai cu dușmănie, el căuta împăcarea, adică cu duhul blândeții, să ne înțelegem. (…) Cam după 1 ianuarie mi-a zis Valeriu:– Nicolae, am o rugăminte la tine.– Spune, Valea, orice.– Vezi, eu am avut o stare deosebită în care mi s-a spus că în 18 februarie voi pleca la Domnul.– O Valeriu, dar ești sigur?– Sunt sigur.– Eu mă-ndoiesc că Dumnezeu ne spune sfârșitul.– Și totuși, mie mi l-a spus. Am avut o revela’ie.O oarecare îndoială mi-am păstrat în suflet, mă iertați, spun adevărul.– Valea, dacă zici tu, vom vedea. Dar spune ce dorești.– Te rog pe tine, nu spui nimănui, să pregătești hainele cutare, cutare: cămașă, izmene, batistă, maieu, chiloți, ciorapi, să fie albe, toate curate. Să faci rost de o lumânare că n-avem lumină în timpul nopții.– Da, zic, asta e cea mai grea problemă.– Să ai grijă când mor să fii aici lângă mine, în ziua de 18 februarie să fii la mine.În doi vorbisem cu el.– Când se deschide să vii direct la mine.Avea o cruciuliță de argint legată cu ață.– Asta să mi-o pui în gură pe partea dreaptă, ca eventual dacă voi muri și voi fi înhumat să mă găsiți și să știți locul, cum să mă identificați.– Promit că fac.– Te aștept, pe măsură ce le realizezi să mi le-arăți.M-am apucat de treabă. (…)S-a apropiat ziua de 18, mă duc la Ianolide, eram în aceeași cameră, el locuia lângă o sobă de teracotă, nu era foc în ea, eu în partea opusă, în diagonală.– Măi, Ioane, vezi că te duci jos, tu te duci la Valea. Uite, Valea mi-a spus mie că astăzi să fiu la el, eu nu mă duc acuma, vreau să văd dacă-și aduce aminte sau a fost numai o iluzie, dar te rog frumos nu vorbi cu nimeni și să vii să-mi spui imediat. Rămân, eu de-aici nu plec până nu vii tu.S-a deschis ușa, noi eram ultima cameră și se duce Ianolide jos. N-au trecut 4 minute și vine gâfâind:– Hai, te-așteaptă Valea, așa-i de supărat că n-ai venit tu.– Păi, de ce s-o fi supărat?– Că n-ai venit tu, și o iau la fugă, mă duc la el.– Valea dragă, am venit.– Ai uitat?– Am uitat, mințeam, doar nu puteam să-i spun eu direct. De fapt voit făcusem, am vrut să verific.– Ai pregătit toate?– Uite, le-am pregătit, sunt toate gata, le-am pus pe acolo pe lângă mine, orice-ar fi venit erau la îndemână, știam să le mânuiesc.La ora 10 a venit vizita medicală, doctorița însoțită de doi medici, Floricel și Ghițulescu și de un milițian, sergent major, care era sanitar, n-avea voie să fie singură. (…)A venit la Valea, s-a oprit în fața patului cu un registru așa în față:– Ce să-ți mai prescriu, domnu’ Gafencu?Valeriu a stat pe șezut, tot timpul a stat pe șezut, nu putea dormi pentru că inima nu-l putea lăsa. Când se culca nu mai putea respira, el a adormit tot așa, în șezut. Se uita către ea, avea niște ochi albaștri, frumoși, de parcă puteai pătrunde prin ei, parcă vezi tot. M-am uitat în ochii lui, îi jucau puțin în lacrimi.– Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu pentru grija ce-ați avut-o pentru noi. Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu că v-ați purtat ca o mamă pentru copii, ați făcut tot efortul. Acum eu sunt pe cale de a pleca de aici.– Ce-ai bă, unde pleci? zice milițianul.– Sunt pe cale de a pleca acolo unde veți veni toți, și dumneavoastră veți veni într-o zi.– Doamnă doctor, vă mulțumesc că ați făcut un efort supraomenesc să vă purtați cu noi așa cum se cuvine și că ați făcut foarte multe lucruri, cu toate presiunile din jur. Dumnezeu să vă binecuvânteze și pe dumneavoastră.– Domnule Valeriu, dar nu vorbiți așa.– Doamnă doctor, mai am o rugăminte.– Spune.– Dacă puteți să-mi trimiteți un felinar, că eu dacă plec, la noapte să aibă ai mei o lumină lângă mine.– Da, asta o fac.– Și vă rog foarte mult să continuați așa și încă odată vă mulțumesc din toată inima.– Ce bă, ce tot mulțumești atâta? Unde te duci? Nu ieși tu când vrei tu.– Domnule sergent major, o să plec de-aici, o să plecați și dumneavoastră într-o zi.– Lasă, bă, poveștile tale, ce știi tu?
– Vă mulțumesc și vouă, camarazilor doctori, pentru tot ce-ați făcut, în numele tuturor. Purtați-vă frumos, rugați-vă lui Dumnezeu să ajungem toți în același loc. Cam astea au fost cuvintele, după aceea delegația a plecat. Doctorița a mers prin spatele penitenciarului, era un coridor care ducea la cabinetul medical, unde era și laboratorul și camera de Roentgen, dar era o ușă în spate la cameră. S-a oprit acolo și s-a uitat la noi, la Valeriu, am observat-o imediat, pe urmă a plecat mai departe. Foarte mult a impresionat-o. După ce s-a dus, nu ne-a trimis felinar, că n-avea cum să ajungă așa repede. Toată asta a durat cam până pe la 10 jumătate. Pe la 11 deja au început să i se răcească mâinile. Ianolide stătea la capul lui, eu stăteam la corp, că făceam una-alta, i-am adus mâncare, dădeam la ceilalți bolnavi, că eram de serviciu. Iar am venit lângă el, Ianolide vorbea cu Valeriu. A mai venit Mihai Lungeanu și parcă a mai venit cineva pe la cap pe-acolo. Între timp eu l-am cercetat la picioare, la fluiere, am simțit cum se răcește corpul, eu mi-am dat seama că-i gata. A mers așa, a evoluat până a rămas cu ochii deschiși și ultima suflare: ”Acum primește Doamne pe robul tău”. Am făcut o rugăciune împreună tot timpul ăsta, și a adormit. (Interviu dat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 164-170).
Despre ultimele zile de viață și prima din cer a Sfântului Închisorilor s-au depus și alte mărturii pentru patericul românesc. Viața Sfinților se scrie în continuare…: „Valeriu s-a regăsit în suferinţele Mântuitorului, a urcat piatră cu piatră muntele suferinţei, s-a înălţat din suplicii mai luminos, mai Biruitor până ce transfigurat de iubire a trecut “dincolo” încununat cu coroniţă de martir.” (Aspazia Oţel Petrescu, Permanenţe, aprilie 2002). Valeriu Gafencu a fost dus în noaptea rece de februarie cu trupul gol spre cimitir și aruncat în groapa comună. Avea în gură cruciulița. Era ”vama” spre eternitate și rai a Sfântului Închisorilor. De circa 20 de ani, istoricii și arheologii Marius Oprea și Gheorghe Petrov sapă cu febrilitate și rugăciune în cimitirul sanatoriului-penitenciar din Târgu Ocna, cu speranța descoperirii moaștelor sfințite ale lui Valeriu Gafencu. Fiecare craniu este cercetat cu mare atenție pentru a se identifica cruciulița, care să ateste marea descoperire a moaștelor sfințite. Până în prezent nu s-au găsit moaștele în pământ, dar de acolo, de sus, din ceruri sunt sigur că Valeriu Gafencu se roagă pentru mântuirea noastră și a neamului omenesc, creștinesc și românesc.